Laura, care rareori se sincroniza cu el la orele prânzului, intră în acel moment în cafenea și privi în stânga și în dreapta. Când îl văzu, îi făcu semn cu mâna drept salut și se apropie cu pași repezi.

Fără să mai aștepte vreo invitație, se așeză la masă.

— Trebuie să vorbesc cu tine.

După exaltarea care se citea pe chipul Laurei, Marcus își dădu seama că

nu era vorba de o chestiune personală.

Mai bine.

— Vrei să-ți aduc ceva de mâncare?

— Nu, nu. Sunt bine. N-am prea mult timp la dispoziție. Am fost să o văd pe Nina…

Nina? Marcus își ascunse dezorientarea preț de câteva secunde, până își aminti numele secretarei lui Lynch.

— A, da? Ți-a spus ceva?

— Da. Laura nu-și putea ascunde entuziasmul. A fost simplu, după ce i-am spus de descoperirea cutiei de Dunkin Donuts. Totul s-a petrecut așa cum Ted a relatat în primul ciclu. Ea a fost acolo până când au lăsat-o să plece.

Dar ascultă ce s-a întâmplat apoi.

Laura se înclinase asupra mesei și îi vorbea foarte aproape. Marcus avu timp să arunce o privire în jur și să vadă dacă ceilalți colegi îi priveau.

— Ce s-a întâmplat?

— Înainte să plece, a auzit cum Ted îi spunea lui Lynch că a văzut că l-a urmărit până acasă la Blaine.

Marcus încercă să găsească locul acelei piese în puzzle. Își dădea seama că

acest caz îl amețea și pe el. Fraza aceea atât de simplă putea elucida mai multe lucruri. Mai întâi, că Lynch îl cunoștea pe Blaine, și al doilea, că vizita lui Ted acasă la Blaine părea să fie motivul confruntării dintre cei doi și a atacului.

VP - 171

— La ce te gândești? întrebă Laura.

— Bun, nu mai avem îndoieli că Ted a fost acasă la Blaine. Și dacă îmi ceri părerea, eu nu cred că l-a vizitat cu intenții prietenoase. Nu spun că l-ar fi omorât, dar o mamă de bătaie tot i-ar fi dat.

— Cred că suntem aproape, Marcus. Motivul pentru care Ted l-a vizitat pe Blaine în acea noapte poate fi cheia. Ted avea de gând să se sinucidă, dar înainte de a o face, a mers la Blaine ca să regleze socotelile. De ce? Lynch l-a urmărit până acolo, probabil pentru că bănuia ce avea să urmeze, și i-a stricat planurile lui Ted. Ți se pare concludent?

— Destul de mult. Totul se reduce la stabilirea relației dintre Ted și Blaine.

— Simt că suntem foarte aproape.

Asta mi-aș dori eu.

— Familia va veni să-l vadă zilele astea?

— Mâine. Sunt cam stresată.

— Totul va fi bine.

Laura încuviință. Impactul emoțional putea fi nemaipomenit de benefic sau putea să producă un regres important. Se ridică.

— Cum te vei descurca, Laura?

— Cred că a sosit momentul să acționez la următoarea ședință, să dau cărțile pe față.

Marcus făcu un gest afirmativ.

— Laura…

— Da?

— M-am simțit foarte bine aseară… zise Marcus.

Era tot ceea ce putea spune, rușinat de lașitatea lui.

Răspunsul primit luă forma unui surâs milostiv ce-l azvârli pe Marcus într-un abis de tristețe.

28.

Ted aștepta singur într-o sală de recreere decorată cu bun-gust. Laura avusese deferența să permită ca întâlnirea lui Ted cu familia să aibă loc acolo, și nu în sala de vizite a pavilionului C, un loc rece și neprimitor, pe care mintea unor fetițe în vârstă de șapte ani l-ar fi putut asemăna cu o închisoare. Ted o rugase – o implorase – să-i permită să le vadă pe fiicele sale în altă parte, iar ea fusese de acord. Laura îi spusese că pentru a-l scoate din pavilion, era necesară o autorizație specială care ar fi necesitat timp, dar VP - 172

că exista totuși un loc unde putea să stea cu ele. Trei gardieni aveau să

păzească locul din exterior, unul la ușă și doi la fereastră.

Era plăcut să privești pe o fereastră fără grilaj, se gândi Ted, neliniștit, cum de puține ori fusese în viață. Purta pantaloni de culoare albastră din in și o cămașă albă care îi venea largă, căci slăbise mult în ultimele luni. Nu numai faptul că era slab reprezenta dovada trecerii timpului: acum, hainele acelea obișnuite îl incomodau. Se așeză pe canapeaua de două persoane, cu mâinile încrucișate, se ridică și se plimbă prin cameră înconjurând masa pentru ca, în final, să se așeze din nou, de data asta pe un scaun de lemn. Se ridică din nou. Într-un colț se găsea un mic frigider și deasupra lui stăteau câteva rafturi cu cești. Se apropie și, în mod inconștient, alinie cozile ceștilor.

Laura ieșise din încăpere pentru a le aduce pe Holly și pe fete.

Ușa se deschise.

Laura intră singură, cu mâinile la spate. Ascundea ceva.

— Îmi pare rău, Ted. Fiicele tale nu vin. Ai avut dreptate. Tu le-ai omorât și de-asta te afli aici. Măcar a venit cineva să te vadă…

Își arătă mâinile cu o mișcare rapidă. Într-una n-avea nimic. În cealaltă

mână ținea o geantă păroasă, care imediat prinse viață, făcu bot și coadă și începu să se foiască. Oposumul încerca să se elibereze, dar Laura îl ținea strâns cu mâna, ca o statuie. Atunci oposumul scoase un sunet ascuțit ca un țipăt de copil. Doctorița Hill începu să tremure și se frânse de la mijloc. O

alta îi luă locul, radiantă și fericită.

— Ești pregătit de vizită?

Vocile fetelor fură doar preludiul torentului de țipete și bucurie ce-l luă