scaune pline de praf și se așeză pe unul din ele.

— Vreau să avem o ultimă ședință de terapie.

Ted se întoarse și privi scaunul gol, apoi pe Laura.

— Sunt pe drum?

Laura aprobă.

— Cât timp avem la dispoziție?

— Nu știu. Poate o oră.

Ted se așeză.

— De acord. Vreau să vorbești cu Holly. O să se spună lucruri oribile, unele adevărate, și nu aș învinovăți-o dacă ar alege să mă urască…

— Îți promit că voi vorbi cu ea.

— Și dacă vrei să scrii ceva despre toate astea, să știi că ai aprobarea mea.

Nu că ai avea nevoie de ea…

Laura nu-și amintea să fi vorbit vreodată cu Ted despre asta.

VP - 248

— Mi-am dat seama că, pentru tine, cazul meu era important, spuse Ted cu un zâmbet trist. Ți-ai făcut bine treaba, pentru că altfel n-am fi ajuns aici și toată mizeria din viața mea n-ar mai fi ieșit la suprafață.

— Ted… după cum ți-am spus și înainte, lucrurile nu sunt atât de simple.

— Ba sunt! Le-am ucis pe acele femei…

Ted se pierdu într-un fel de visare.

Un șobolan trecu prin fața lor cu viteză și Laura tresări. Apăreau de peste tot, căci benzina îi speriase.

— Ted, vreau să vorbim despre Blaine.

El încuviință.

— Ți-ai amintit?

— Blaine e fratele meu. Dar nu m-am gândit la el până când nu ai pomenit tu de el. Totul revine, Laura. E ca și cum aș lumina totul în mintea mea cu o lanternă… Acolo unde înainte era întuneric, acum pot vedea.

— Asta e foarte bine.

Ted nu era de acord.

— Tu ai știut mereu că Blaine e fratele meu, nu?

— Nu. Poliția a făcut legătura.

— Poliția… zise Ted ca pentru sine.

Laura regretă că spusese asta. Trebuia să-l țină pe Ted într-o atmosferă

de terapie; era suficientă această întorsătură de situație, nu mai era nevoie să aibă pe cap și autoritățile.

— Am aflat în primul an de facultate, spuse Ted. Pe atunci, tata tot încerca să se apropie de mine. O făcea prin intermediul mătușii Audrey, care îmi purta mereu de grijă și nu merita să aibă un frate ca tatăl meu. M-am întâlnit cu el, împotriva voinței mele, și mi-a spus despre Blaine. Mi-a arătat chiar și o fotografie.

— De ce a făcut-o? Vreau să spun… de ce ți-a spus tocmai atunci?

Ted ridică din umeri.

— Mi-a spus că era important ca noi să ne cunoaștem, că aveam același sânge și că Blaine nu avea nicio vină pentru relația distantă dintre noi.

— Sună destul de înțelept.

— Sigur. Tata poza mereu în canalia cea mai înțeleaptă de pe lume. Dar ai dreptate, de ce a făcut-o tocmai în acel moment? Eu eram pe-atunci la facultate și Blaine la liceu. De fapt, Laura, tata voia să-și bată joc de mine și, în acea zi, a pus în practică primul lucru care i-a trecut prin minte. Așa, pur și simplu. Nu-i păsa decât de propria persoană. Te asigur că nu-l interesa ca fiii lui să aibă o relație normală.

— Și ați avut-o?

VP - 249

— O relație normală cu Blaine? Sigur că nu. În ziua aia mă certasem cu tata, cum ne era obiceiul, și am plecat. Nu aveam nici cea mai mică intenție să-mi cunosc fratele.

— Dar te-ai gândit? Tatăl tău avea dreptate când spunea că Blaine nu era vinovat de nimic. Și nici tu. De ce să refuzi șansa de a-l cunoaște?

— N-am analizat asta prea mult. Am avut un an agitat la facultate.

Presupun că dacă mă apropiam de Blaine n-aș fi reușit să rup niciodată

legătura cu tata; încă o formă de a-i permite să facă parte din viața mea. A fost mai bine așa. În final, Blaine s-a dovedit la fel de nemernic ca tata…

Ted tăcu și-și lăsă privirea-n jos. Laura știa la ce se gândește. Se ridică și întinse brațul spre el, susținându-i bărbia.

— Uită-te la mine, Ted!

— Bănuiesc că nici eu n-am reușit să scap, spuse el. Laura continuă să-l țină de bărbie.

— Nu vreau să vorbim despre tine, deocamdată… Nici despre tatăl tău.

Vreau să vorbim despre Blaine.

Laura își retrase mâna și se așeză pe scaun.

— Ce vrei să știi?