VP - 200
— Chiar sunt! Crede-mă că sunt! Întunericul ăsta e… ca un parazit oribil care te va însoți întotdeauna. Nu-l poți lăsa să te devoreze.
Justin își stinse țigara cu gheata.
— Ce se aude de fata despre care mi-ai vorbit? întrebă Ted. Cea de la cursul de scriere creativă…
— Denise Garrett.
— Da, ea.
— Nu știu… Am vorbit de câteva ori. Dar nu e vorba să mă las dus de val în privința asta.
— Invit-o în oraș, la film sau în altă parte. Poate fi un început.
Justin încuviință.
— Iar acum să o luăm din loc, căci mi-au înghețat urechile, spuse Ted. Fir-ar să fie, mi-am uitat căciula.
În drum spre cămin făcură glume pe un ton mai relaxat, râzând și izbindu-se cu umerii fără să-și scoată mâinile din buzunare.
— Așa, deci, sunt un înapoiat, spunea Justin, bine măcar că sunt arătos.
— Exact. Credeam că n-o să înțelegi.
— Prostule!
— Dar un prost care are grijă de tine!
4.
1994
Odată cu venirea primăverii, lucrurile se mai îndreptară un pic. Justin își reluase cursurile și-și propuse să dedice studiului câteva ore zilnic. Reușise chiar să se angajeze la bibliotecă unde mergea de două ori pe săptămână, încă nu o invitase în oraș pe Denise Garrett, dar era pe punctul de a o face…
Chiar și Ted ieșea cu o fată de la el din clasă, iar asta l-a impulsionat și pe Justin, deși avea senzația că Denise – ea nu-i spusese direct, dar îi bătea apropouri – avea un iubit acasă sau ceva asemănător. Se purta ciudat, mai ales în timpul orelor comune, ca și cum prezența lui Justin ar fi incomodat-o într-un fel. Ted îi spunea să nu-și facă griji, căci lista fetelor care îl plăceau pe Lynch era interminabilă.
Dar Justin nu se simțea în siguranță cu totul. Citea în continuare opera Sylviei Plath și-și nota de zor în agendă ideile apocaliptice; nu renunțase la plimbările nocturne, deși acum totul era sub control, și în ciuda tuturor își VP - 201
continua viața. Poate că Ted avea dreptate până la urmă. Ce-i spusese în seara aceea în parc? Că trebuia să hrănească bestia din interiorul său, și totul avea să fie bine. Și avea dreptate! Sigur că avea dreptate! Ted era un afurisit de geniu.
Și atunci, pe 9 aprilie 1994, o veste cumplită zgudui campusul universității din Massachusetts și lumea întreagă.
Ted se afla la cantină. Era rândul lui să spele vasele la bucătărie, sarcină
pe care, desigur, o detesta, deși avea avantajul că o putea face cu căștile pe urechi conectate la minunatul său walkman. Cu asta se ocupa, străin de discuțiile colegilor săi, cu care rareori vorbea. La un moment dat, un grup impresionat de această veste se adunase într-un colț al imensei bucătării, însă Ted nu era curios. Dacă supervizorul avea ceva să le spună, ar fi venit să-l cheme și pe el. Fredona muzica celor de la Soundgarden când Justin apăru lângă el agitat și-l trase de mânecă. Justin nu-l căuta niciodată când era la bucătărie. Ted își dădu jos căștile și lăsă deoparte vasul pe care îl avea în mână. Justin îl puse la curent cu vestea care circula deja prin campus…
Știrea confirmată.
Kurt Cobain se împușcase în casa lui din Seattle.
Cum era de așteptat circulau în primele ore și alte zvonuri, dar cel al sinuciderii părea a fi cel mai vehiculat. Mai târziu s-a aflat despre Kurt că
fugise dintr-o clinică de dezintoxicare fără ca nimeni să știe unde; și că, după
câteva zile, luase acea drastică decizie. Lăsase în urmă o scrisoare care ar fi provocat un impact profund în campus și în special asupra lui Justin Lynch.
Muzica lui Kurt se auzea des în camerele studenților găzduiți în Bloc în acea primăvară a anului 1994.
La o săptămână de la tragica veste, Ted ieși la film cu Georgia McKenzie, fata cu care începuse să-și dea întâlnire de câteva săptămâni. Lucrurile între ei mergeau destul de bine. Georgia era drăguță și dezinhibată, o studentă
mediocră care nu reușea să-și înțeleagă iubitul și probabil de asta se îndrăgostise de el. Nu era pretențioasă și nu făcea parte din acea categorie de fete care pretindeau ca iubiții lor să le așeze pe un piedestal. Se vedeau câteva ore la sfârșitul săptămânii – care includea și partide de scârțâitul patului – și uneori în timpul săptămânii se întâlneau pentru a se săruta și a învăța împreună. La atât se rezuma relația lor.
În acea sâmbătă, Ted o însoțise până la căminul în care locuia. O sărută cu obișnuita grabă disperată și insistă să o însoțească până în cameră, până
când ea, în cele din urmă, acceptă după o scurtă și studiată rezistență. Îi plăceau provocările și excepțiile de la regulă, iar faptul că îl lăsase pe Ted să
urce la ea în cameră le bifa pe amândouă. După o întrevedere scurtă dar intensă, Ted își luă rămas-bun.
VP - 202
Când ajunse în camera lui, simți un fior în tot corpul. Ceva nu era în regulă. Lumina din baie era aprinsă, ușa deschisă… totuși detaliul determinant era agenda lui Justin deschisă pe pat. Se gândi la Kurt, întins pe jos la el acasă… Se înclină deasupra patului și văzu două pagini dintr-un text lung, care la prima vedere nu păreau o notă sinucigașă, căci nu era adresată
nimănui. Aruncă o privire pe notă și-i sări în ochi cuvântul Boddah și Ted tremură. Boddah era persoana căreia Kurt Cobain îi adresase scrisoarea de adio. Ted făcu doi pași spre baie. Se pregăti să vadă corpul prietenului său în cadă sau spânzurat. Într-o fracțiune de secundă mintea lui zbură cu toată
viteza. Justin era depresiv, dar sinucigaș?!
În baie nu era nimeni. De ce ar fi lăsat Justin lumina aprinsă?
