Uitase. N-ar fi fost pentru prima dată.
Și agenda lui?
Și Boddah?
Înainte de a porni să-l caute prin tot campusul, trebuia să citească acel text. Se întoarse în locul unde se afla patul colegului său, rămânând în picioare cu mâinile sprijinite de coperțile agendei, ca și cum n-ar fi vrut să o atingă. O făcu doar pentru a da pagina și a citi ultima parte a acelui text. Deși era un text amplu, îl citi în mai puțin de douăzeci de secunde.
Nu părea o scrisoare de adio, ci mai degrabă o povestire neterminată.
Însă tematica nu-l liniști. În ea, un bărbat urma să se sinucidă și, în momentul decisiv, un străin apărea la ușă. Numele lui era Boddah și spunea că are o propunere; era realmente insistent și părea să știe ceea ce protagonistul – al cărui nume nu era menționat – avea de gând să facă.
Spunea că avea cunoștință de alții ca el, și că dacă ar fi colaborat între ei ar fi făcut ca familiile lor să treacă mai ușor peste durere și ar fi contribuit la o lume mai bună. Într-un chenar era titlul: O lume mai bună. Caligrafia era stângace și haotică, cu adăugiri și tăieturi peste tot. Relatarea se sfârșea brusc, când Boddah începea să-i explice omului că ceea ce trebuia să facă era să omoare un nemernic.
Ted rămase pe gânduri. Ceea ce citise putea fi o relatare inspirată, desigur, de evenimentele recente, sau ar fi putut fi o avertizare incompletă
pe care Ted nu reușea să o înțeleagă. Ieși din cameră în viteză. Pe hol dădu de Irving Prosser, un băiat bine făcut și tăcut care stătea în camera alăturată.
Când îl întrebă dacă-l văzuse pe Justin, Irving nu se impacientă, se scărpină
în cap și-și aținti privirea spre tavan, ca și cum ar fi avut nevoie să-i dea timp creierului său ca să răspundă la întrebare.
— Dacă l-am văzut în ultimul timp? întrebă.
— Desigur!
VP - 203
Dacă nu l-ar fi cunoscut, Ted ar fi putut crede că-l ia peste picior, însă nu era cazul. Prosser era pur și simplu tâmpit.
— Stai să mă gândesc… l-am văzut ieșind din cameră acum aproximativ o oră. Eu mergeam să…
Ted îl lăsă pe Prosser să vorbească singur. Se îndreptă spre scări unde repetă întrebarea tuturor celor cu care se întâlnea. Cu toții îl cunoșteau pe Justin, care vedeau în el reîncarnarea lui James Dean. Un student care tocmai intra în Bloc îi spuse lui Ted că-l văzuse în apropierea bibliotecii. Și se îndreptă într-acolo de îndată. Se grăbi pe drum minunându-se cum de era atât de preocupat de o persoană pe care o cunoscuse în urmă cu doar câteva luni. Era cu adevărat îngrijorare, știa, căci sentimentul era atât de nou pentru el, încât îl făcea să se simtă altfel.
Îl găsi în același loc dintotdeauna, în parcul din spatele bibliotecii, care la lumina zilei și sub copacii care începeau să înverzească părea mai puțin amenințător.
— Ted! Justin se miră că-l vede. Își dădu jos căștile. Ce cauți aici?
Ted se așeză lângă el.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Justin.
— Nimic. Ted hotărî să nu-i spună la ce se gândise în acel moment. Justin părea bine dispus. Mă gândeam să merg la etajul șase un pic și voiam să te întreb ceva.
— Te ascult.
— Ieri-seară am jucat poker cu niște tâmpiți de la ФƩK. O atmosferă
destul de ostilă, dar m-am descurcat și am ieșit învingător. Diseară, frăția organizează o petrecere și m-au invitat.
Justin îl privi pe Ted ca și cum dintr-odată ar fi puțit.
— Tu, la petrecerea unei frății?
Ted zâmbi.
— Habar n-am cine sunt ăștia de la ФƩK, spuse Justin. Le-ai spus că ești boboc? Nu cumva trebuie să plătești o avere pentru a participa la o asemenea petrecere?
— Într-o oarecare măsură vor plăti chiar ei. Ted își zornăi buzunarele pentru a arăta unde avea banii. Și într-adevăr, îi detest pe acești indivizi. Dar o să avem alcool, gagici, muzică… Stăm un pic, bem ce ne place și apoi plecăm. Ce viață de student am mai avea fără aceste petreceri?
— Ai dreptate. Sigur de-asta m-ai căutat? Justin făcu o pauză și zâmbi.
Scuză-mă, sunt un nerecunoscător. Te îmbunezi, McKay, prin faptul că îți faci griji pentru aproapele tău. Mulțumesc, petrecerea pare a fi o idee bună. La un moment dat, tot ar fi trebuit să merg la una din ele…
VP - 204
Păstrară liniștea. Inconfundabila chitară de la Nirvana se făcea auzită din căștile pe care Justin le purta atârnate de gât. Băgă mâna în buzunar și închise walkmanul.
— Hei, spuse Ted, ți-ai lăsat agenda în pat…
Justin tresări, dându-și seama de implicațiile pe care le-ar fi avut.
— E foarte bine scris, Justin, îl liniști Ted.
— Doamne, ce rușine! E doar un exercițiu pentru curs.
— E perfect.
Justin încuviință.
