Într-adevăr, vizavi de fereastră era o ușă închisă. O deschise.
Ceea ce văzu îl miră, dar în special îi provocă tristețe, căci era proba deloc fiabilă a amintirilor sale.
Se afla în camera lui de lucru. Biroul, biblioteca, tabloul de Monet care ascundea seiful. Recunoscu toate obiectele din acea cameră în care nu îndrăznea să intre. Laura îi vorbi din spate.
— Holly mi-a spus că în casa din oraș nu ai un birou. Ted privi biroul mai mult de un minut.
— Aici urma s-o fac, Laura. Stând pe fotoliul ăla.
— Vrei să intri?
— Crezi că ne ajută la ceva?
— Nu știu. Fă ce simți!
Ted nu voia să intre.
— Vreau să văd poteca din spatele castelului.
— Perfect. Atunci să mergem într-acolo.
Coborâră la parter sub atenta supraveghere a lui Lee. Înconjurară casa în liniște, până ajunseră la castelul roz, care plutea pe o densă saltea de frunze uscate.
Într-adevăr, în spatele castelului se deschidea o potecă printre copaci.
— Aici e, spuse Ted solemn. Privirea lui deveni aspră, părând că sfidează
acea cărare.
— Atunci să mergem, zise Laura.
Nerăbdarea i se simțea în voce.
VP - 209
6.
1994
Pentru a ajunge la petrecere fusese necesar să parcurgă mai mulți kilometri și să meargă pe un drum necunoscut. Ted era norocos pentru că
avea harta întregului campus în minte și pentru că avea un simț al orientării desăvârșit. Bănuia că drumul șerpuit pe care mergea avea să îi ducă direct la frăție, și nu se înșelă. Muzica pe care o auzeau le confirmă că erau pe drumul cel bun și nu dură mult până ajunseră la gardul din spatele casei.
Era trecut de zece și petrecerea nu era nici pe departe ceea ce avea să
devină mai târziu. Cele trei litere grecești care se vedeau pe perete fuseseră
puse în lumină într-un mod precis. Doi studenți mai mari decât ei – din toate punctele de vedere – îi primiră la ușă, cu fețe mai puțin prietenoase. Ted se îndreptă spre unul dintre ei – celălalt nici măcar nu se uitase la ei – și îi spuse numele. În acel moment, o mașină se opri în fața casei și trei fete coborâră din ea. Intrară în casă, salutându-i pe cei doi care făceau pe paznicii, fără să întrerupă discuția și voioșia. Ted își privi geaca, apoi pe cea a lui Justin – el purta un palton nepotrivit pentru o seară de primăvară – iar apoi privi topurile minuscule și fustele fetelor și se simți în plus în acel loc.
Băiatul cu lista găsi numele lor și îi dădu aprobarea celuilalt care nu părea convins întru totul, așa că le ceru buletinele. Justin își scoase portofelul și le arătă nepăsător documentul.
— Nu tu! spuse celălalt fără să-l privească. Prietenul tău.
A fost cât pe-aci ca Ted să se întoarcă și să plece. Și desigur că Justin l-ar fi urmat. Văzând turnura pe care o luau lucrurile în acea seară, asta ar fi fost cea mai bună alegere din viața lui.
Dar intrară.
Majoritatea se afla în casă, doar câteva grupuri dispersate beau și vorbeau în gura mare afară. O melodie ritmată și care se repeta te invita să
nu intri. Justin și Ted traversară în viteză grădina din față și se văzură
obligați să arunce o privire înăuntru. Acolo, un grup mai mult sau mai puțin numeros de tineri săreau și se clătinau – să-l numești dans era exagerat –, iar restul forfoteau pe acolo, toți cu paharele de plastic roșii. Era un DJ pe o estradă și două mese cu o mulțime de băuturi așezate strategic. Ted numără
cinci butoaie cu gheață și cutii de bere Keystone. Era cald, drept care și-au dat jos paltoanele fără să știe ce anume aveau să facă mai departe. Aproape niciunul dintre participanți nu era din anul I, asta era clar.
VP - 210
Ted îl recunoscu pe Dan Norris în grupul care stătea în jurul uneia dintre mese. Norris, care în acel moment bea tequila cu alți membri ai frăției, era idiotul care îl invitase. Din fericire, nici nu se uită la Ted, care alese să se îndepărteze. Se serviră cu câte o bere fiecare și ieșiră pe o ușă laterală pe terasă, unde lucrurile erau mult mai liniștite. Un cuplu se săruta frenetic într-un colț, iar alții făceau același lucru în hamac. Grădina din acea parte a casei era luminată de un singur felinar, de capacitate redusă.
Într-unul din colțurile terasei se găsea un butoi cu doze de bere și se îndreptară spre acel loc. Se așezară pe o balustradă privind spre casă, unde o fereastră deschisă le permitea să vadă în interior. Terminară berea și-și luară alta. Niciunul dintre ei nu era obișnuit să bea, drept care trei beri fuseseră suficiente ca să se simtă amețiți.
— Trebuia să fi mâncat ceva înainte, spuse Ted.
Justin era de acord.
— Cum merg lucrurile cu Denise, colega de la cursul de scriere creativă?
Ted se dădu jos de pe balustradă și, când își propuse să se îndrepte spre butoi pentru a-și mai lua bere, își pierdu echilibrul. Își desfăcu brațele pentru a se redresa, mișcându-se ca un surfer pe placă. Când terasa încetă să
