— Nu-ți face griji, spuse Frank. Și eu am avut o zi grea la birou.

La birou?

— E departe de-aici?

— Nu chiar. Dar nu are sens să mergem cu două mașini… astfel vom putea să ne cunoaștem mai bine.

Ted renunțase să-ncerce să-i mai vadă, doar asculta cu urechile ciulite.

Și dacă mama lui avea dreptate? Asta putea fi femeia despre care îi vorbise chiar în după-amiaza aceea. Și gândindu-se la mama sa stând în spatele canapelei din sufragerie, simți un pumnal dureros. Mama luase trei pastile…

Nu le-a luat de bunăvoie. Tata a obligat-o să le ia.

VP - 259

Oricum ar fi fost, cel mai probabil era că avea să rămână pentru mult timp în locul unde o lăsase, chiar și peste noapte. Urma să se trezească acolo, buimacă, în întuneric… confuză și singură. Statul avea s-o găsească prea târziu.

Ted simți un fior. Cu ochii minții văzu salonul casei în penumbră, mama inconștientă pe podea, cu capul înclinat, și lângă ea patru oameni-antenă în picioare, examinând-o ca la un consult medical, cu fețele de furnică aplecate deasupra ei.

Frank începu să-i spună fetei pe nume – Elizabeth. Vorbeau despre fiul ei, care locuia cu bunicii materni în altă parte. Însă Ted era prea pierdut în gândurile sale, ca să le mai acorde atenție. Încă nu era pregătit să

recunoască, dar probabil că făcuse o greșeală când o lăsase singură pe mama lui.

O greșeală gravă.

— … tatăl lui nu l-a văzut niciodată, spunea Elizabeth. Știe că are un fiu, i-am spus, desigur. Dar niciodată nu i-a păsat. Și tu?

— Am rămas văduv, iar casa mi se pare prea mare acum, spuse Frank McKay. Teddy are șapte ani și uneori mă gândesc că stă singur…

Văduv? Teddy? Tatăl lui nu-i spusese niciodată Teddy.

Ce se întâmpla?

Ted se văzu obligat să ridice capacul ca să vadă. Nu se îndoia că auzise bine, însă nu-i venea să creadă. Ted nu creștea singur, o avea pe mama lui!

Iar casa lor era destul de mică în comparație cu celelalte case din cartier.

Nimic din ceea ce spunea tata nu avea sens. Încercă să stea într-o parte ca s-o poată vedea pe Elizabeth, dar îi era imposibil. Cel mult putea vedea prin vizorul său reflexia din oglinda retrovizoare… și văzu cum ochii tatei se uitau fix în ochii lui. Tata îl văzuse!

Lăsă să cadă capacul, care se lovi de bancheta din spate scoțând un zgomot scurt.

Tata nu te-a văzut. Doar se uita în spate. De asta există oglindă

retrovizoare, nu?

— Ce-a fost asta? întrebă Elisabeth.

— Ce?

— Mi s-a părut că am auzit ceva… Pe acoperiș, probabil.

— Nu s-a întâmplat nimic.

— Mai e mult?

— Nu chiar.

Niciunul dintre ei nu scoase un cuvânt în următoarele clipe. Ted pierduse cu totul noțiunea timpului, nu putea să aproximeze cât timp merseseră cu mașina.

VP - 260

— Am putea să ne oprim puțin? spuse Elisabeth dintr-odată. Am o urgență.

— Aproape am ajuns. Încă o jumătate de kilometru și vei putea avea parte de o baie confortabilă.

— Nu pot să mai aștept.

— Sigur că poți, spuse Frank.

Ted cunoștea tonul acela. Era tonul care nu lăsa loc de comentarii.

Mustangul mergea din ce în ce mai repede.

— Să nu care cumva să deschizi ușa, m-ai auzit?

Elisabeth scoase un sunet îngrozitor.

— Lasă-mă!

Ted își ținu răsuflarea.

În câteva secunde se opriră cine știe unde.

— Îl vezi? spuse Frank calm. Dacă deschizi ușa, ți-l înfig în picior.

Ted nu privi. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar cunoștea acea fațetă

autoritară și inflexibilă a tatălui său.

— Nu-mi face rău, îl implora Elizabeth. Am un copil.

— Nu, nu ai.

Frank luă cheile mașinii și făcu zgomot cu ele. Deschise ușa și ieși. În câteva secunde descuie ușa din dreapta a însoțitorului.

— Nu vreau să murdăresc mașina, înțelegi?

— Nu-mi face rău!