De data asta, Laura înțelese. Totuși își dădu seama că era imposibil să

reușească în asemenea condiții. Flăcările ardeau între ea și deschizătura din podea.

— Ted, nu pot ajunge!

El îi strigă ceva, dar vocea îi fu acoperită de zgomotul produs de flăcări.

Fumul devenise atât de dens, încât femeii îi era imposibil să mai respire prin cămașă; nu mai suportă și o îndepărtă de la gură. Un atac de tuse o făcu să

cadă în genunchi. Nu fusese cu totul conștientă că o usturau ochii, până când descoperi că la nivelul podelei aerul era ceva mai respirabil. Își acoperi din nou fața cu țesătura și se târî până la peretele lateral. Se gândi că singura posibilitate pe care o avea era să se târască pe lângă plintă. O serie de mese din oțel formau un fel de tunel prin care putu să avanseze cu o relativă

ușurință.

Focul o făcu să se oprească de câteva ori, obligând-o să se lipească de perete pentru a putea ieși din tunelul improvizat. Pe măsură ce se apropia de trapă, fumul devenea mai dens chiar și la nivelul podelei.

Mai avea de străbătut aproximativ opt metri. Părea simplu, dar la jumătatea drumului ajunse să creadă că nu o să reușească. O cortină roșie îi bloca total trecerea. Dacă voia să reușească, trebuia să iasă de sub masă; dar situația nu era mai bună în niciun loc din acea încăpere. Când privi în urmă, văzu că nu mai era posibil să se întoarcă.

Îl strigă din răsputeri pe Ted, dar nu primi niciun răspuns. Oare reușise să

iasă din subsol sau căzuse inconștient? Poliția se afla pe drum și putea ajunge dintr-un moment în altul; dacă reușea să ajungă la trapă, ar fi putut rezista acolo, ar fi strigat până când cineva ar fi auzit-o.

Dar pentru asta era necesar să ajungă la trapă; nu avea prea mult timp la dispoziție. Ori încerca să iasă din tunel spre trapă făcând un ocol, ori făcea drumul cel mai scurt și traversa cortina de foc. Trebuia să încerce, pentru Walter.

VP - 266

Își înfășură cămașa pe cap, își puse mâna în față ca un scut și trecu în viteză.

VP - 267

Epilog

Doi ani mai târziu

Randall Forster a fost primit cu aplauze frenetice. Avea trei ani de când era interfața cu publicul la știrile despre crime de pe Canalul 4, iar asta îl făcuse foarte popular. Cazul lui Frank McKay fusese totuși decisiv în ascensiunea lui meteorică; era tânăr, charismatic și, cel mai important, știa să facă acrobații cu interesul publicului, curiozitatea morbidă și limbajul tehnic al unei povești scabroase.

Pe ecranul situat în laterala scenei se proiecta privirea penetrantă pe care cu toții o recunoscură. Jos, următoarele cuvinte:

SPINTECĂTORUL

DIN HAMHERSTVILLE

Frank Edmund McKay

1951–2011

Auditoriul amuți. Vocea ziaristului se auzi gravă la microfon.

— Un cămin de clasă mijlocie în micuțul sat Hamherstville, un tată care lucra în ture lungi la o fabrică metalurgică și o mamă care fusese bucătăreasă, croitoreasă, vânzătoare și menajeră; micuțul Frank a crescut practic singur până la vârsta de doisprezece ani, când sora lui, Audrey, a venit pe lume.

Randall se mișca pe scenă cu o convingere de mare orator. Cu o mână în buzunar, privirea ațintită când la public, când deasupra capetelor lor, era ca și cum ar fi căutat să zărească un trecut îndepărtat și revelator.

— Știm puține lucruri despre anii de început. Ceea ce s-a întâmplat în sânul familiei McKay este – și probabil va continua să fie – un mister. În 1964, Ralph și Teresa McKay s-ar fi mutat cu copiii lor în capitală, lăsând în urmă foarte puțin pentru a putea reconstrui ceva câțiva ani mai târziu.

Pe ecran apăru o fotografie în alb și negru cu un grup de copii la școală.

Două chipuri erau încercuite, unul dintre ele cu ochii mari și profunzi, inconfundabili.

— Frank a învățat devreme să-și ascundă adevăratul caracter, să

manipuleze anturajul. A fost un elev exemplar, cu o inteligență peste medie, care nu crea probleme și era în stare să treacă neobservat. Andrew Dobbins, poate singurul lui prieten în anii petrecuți la Hamherstville, a fost singurul VP - 268

care a făcut cu precizie caracterizarea lui Frank McKay, care reflectă

adevărata esență a acestui sângeros asasin în serie.

Randall făcu o pauză premeditată. Vorbise despre asta de o mulțime de ori, deși în circumstanțe diferite, și știa cum să trezească interesul celor prezenți.

— Când adevărul a ieșit la iveală, toți cei care l-au cunoscut pe Frank McKay au fost îngroziți și uimiți, inclusiv sora și fosta soție, vecinii, asociatul său, toți… cu excepția lui Andrew Dobbins. Andrew Dobbins, care nu l-a mai văzut de la vârsta de zece ani pentru că familia lui se mutase în capitală, a fost singurul care a crezut că știrile care străbăteau țara puteau fi adevărate.

În fond, știa că erau adevărate. Pentru că Andrew Dobbins a fost primul și, după cum am spus, poate singurul care s-a apropiat de prăpastie și a văzut adevărata față a acestui om.

La un moment dat, imaginea de pe ecran se schimbă. Acum apărea tânărul Frank pozând alături de o mașină roșie. Avea în jur de douăzeci de ani și, la prima vedere, chipul lui surâzător nu atrăgea atenția. Pe măsură ce imaginea se apropia, totuși, ceva în ochii lui părea că traversează bariera timpului și a spațiului pentru a le arăta tuturor celor prezenți adevăratele lui intenții.

— Frank McKay n-a fost un soț model, niciun vecin exemplar, cu atât mai puțin un tată bun… dar în ochii celor care îl cunoșteau nu era un asasin. Nu putea fi un asasin. Era un bărbat temperamental, asta da, un bărbat impulsiv, poate. Asasin? Nu, imposibil. De câte ori n-am auzit același lucru de la alții ca el? Căci atunci când persoane precum McKay învață să se ascundă în spatele măștii de om cumpătat devin imposibil de găsit, merg printre noi fără a fi pedepsiți. Și tocmai asta, aroganța ca lucrurile să iasă

cum și le doresc ei o dată și încă o dată, – ca să se simtă superiori celorlalți, îi impulsionează să continue. Nu e doar dorința nestăpânită de a omorî și de a face rău, e vorba și de orgoliul de a se simți atotputernici. Andrew Dobbins locuia la câteva case distanță de Frank. Mergeau împreună la școală, se întorceau împreună, deveniseră prieteni. Într-o zi, Frank l-a invitat pe Andrew la el acasă; era vară și părinții lui erau la lucru, deci erau singuri. I-a spus că în ziua aia nu avea chef să se plimbe cu bicicleta și nici să facă alte lucruri pe care obișnuiau să le facă; l-a dus în grădina din spate și i-a arătat o serie de borcane cu păianjeni, scarabei și alte insecte mari. Frank avea la el briceagul, pe care îl cumpărase de la un băiat mai mare și nimeni nu știa că-l avea, cu excepția lui Andrew. Era secretul lor. În acea zi, în grădina casei lui, Frank i-a cerut prietenului său să aleagă una dintre insectele captive.

Andrew alese un păianjen de mărime medie care părea un pic amețit.

Presupuse că Frank avea să-l omoare cu briceagul – deja în acel moment îl VP - 269

credea în stare de asta – și adevărul e că nu se impacientă prea mult. Cine n-a omorât un păianjen vreodată?! Andrew era dispus să participe la acel joc, fără să-și imagineze că de fapt era pus la încercare.

Deși cazul spintecătorului din Hamherstville fusese subiect de analiză

minuțioasă, majoritatea comentatorilor se concentraseră pe crimele care aveau să urmeze. Presei îi plăcea să caracterizeze monstrul, dar de multe ori uita de persoană. Randall descoperise anumite detalii, precum cele pe care era pe punctul de a le dezvălui, și care erau capabile să producă un impact mult mai profund decât cel mai aberant asasinat. Auditoriul era în perfectă

stare de liniște.

— Frank n-a omorât păianjenul cu briceagul, nu la început. I-a tăiat patru picioare și împreună cu Andrew l-a observat în timp ce încerca să fugă, râzând când vedeau că abia putea să dea ture în cerc. Atunci Frank i-a tăiat încă un picior, iar apoi altul, în timp ce-i explica lui Andrew că nu trebuiau tăiate prea aproape de corp, deoarece păianjenul avea să moară prea repede. Într-un final, sărmanul păianjen a rămas cu un singur picior cu care abia mai putea să atingă pământul și să se învârtă în jurul său, până când a murit. Nu fusese doar un joc pervers, ci o probă, după cum v-am mai spus.

Spre sfârșitul acelei veri, Frank i-a cerut lui Andrew să vină la el acasă, i-a spus că se gândise să facă niște probe speciale – așa vorbea Frank când se referea la mutilarea insectelor la care ambii participaseră de trei sau patru ori – și Andrew fusese încântat, începea să aibă pentru prietenul său un fel de fascinație. Frank îl duse în grădină, doar că de data asta nu mai erau borcanele cu insecte, ci un coș cu o pisică micuță, de trei sau patru luni, avea să estimeze Andrew Dobbins la mult timp după aceea, când cu oarecare regret recunoștea că, deși în momentele acelea intuise intențiile lui Frank, nu se simțise afectat în mod special. Pisicile nu-i plăceau prea mult… Frank i-a desfăcut picioarele pisicii folosind niște sfori. Când o imobiliză, în timp ce animalul mieuna disperat, îi scoase ochii cu briceagul, apoi cu o brichetă i-a dat foc burții, urechilor, botului… până când pisica n-a mai rezistat și a murit. Andrew a renunțat să-l mai frecventeze pe Frank aproape imediat, și posibil asta a reprezentat o avertizare pentru micul McKay. O avertizare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă le permitea celorlalți să-i vadă adevărata natură.

Ecranul nu proiecta acum nicio fotografie. Randall așteptă câteva secunde până apăru chipul unei fete de douăzeci de ani.

— E dificil să spunem că Elizabeth Garth a fost prima lui victimă, dar fără

îndoială s-a aflat printre primele, pentru că McKay nu a comis niciodată