Tatăl lui avea să vină în oraș cu scopul de a merge la un congres și avea intenția fermă de a-l vizita în campus. Ted se opuse categoric, desigur, și spuse că va trece el pe la motel să-l vadă. Simpla idee că-l va vizita la facultate îi întorcea stomacul pe dos. Avea să-l caute și să pună punct o dată
pentru totdeauna acelor lamentabile încercări de a deveni un tată model.
Parcă mașina în fața modestului motel Lonely Pine și nu se deranj a să
meargă la recepție. Din spatele draperiilor camerei 108 recunoscu mersul tatălui său care se fâțâia de colo-colo cărând ceva și punându-l deoparte.
Rămase acolo o clipă, în fața ferestrei, cu melodia păsărilor pe post de preludiu al greșelii pe care era pe punctul de a o comite. Ușa de deschise dintr-odată.
— Ted! Fiule! Mă bucur să te văd.
— Salut!
Avea părul încărunțit, nu complet, dar mai mult decât îl avusese ultima dată când îl văzuse Ted. Chiar și-așa, părea cu zece ani mai tânăr; păstra trăsăturile feței bine marcate, dar nu avea niciun rid în plus. Culoarea pielii era aceeași pe care o avea când era comerciant ambulant. Dar mai presus de aspectul fizic, Ted se uită la ochi, căci dacă învățase ceva în adolescență era că nu conta ceea ce tatăl lui i-ar fi putut spune sau face, acei doi iriși mici de un albastru intens erau singurii care transmiteau adevărul. Iar în acel moment ceea ce spuneau era foarte simplu: sunt mai deștept ca tine.
Frank se apropie cu intenția clară de a-l îmbrățișa. Ted îl împiedică
întinzând mâna și se dădu înapoi cu un pas.
— Te rog, tată!
El ridică mâinile în semn de renunțare. Aprobă în tăcere.
— Intră, te rog.
Ted plănuise să fie o întrevedere scurtă.
Camera era mică și ceea ce văzuse pe fereastră nu era altceva decât că
tatăl său desfăcea bagajele. În mijlocul patului se afla o valiză aproape goală.
Sub televizorul prins în perete era o măsuță cu două scaune. Frank se așeză
pe unul dintre ele și-și invită fiul cu un gest să facă la fel.
— Haide, Ted, trebuie să vorbim odată.
VP - 220
Măcar asta era adevărat.
Ted se uită la tabloul oribil de pe perete.
— Nu vreau să vii în campus să mă vizitezi. Niciodată.
Frank nu răspunse imediat.
— Dacă nu vrei să vin, n-o să vin.
— Perfect.
Un nou moment de liniște incomod se interpuse între ei. Ted nu voia să-l întrebe ce avea să-i spună, voia ca el să vorbească din proprie inițiativă. Era o nebunie să simtă că fiecare cuvânt care îi ieșea pe gură era un fel de competiție. Dar așa era.
— Ce-ai pățit la față? Vreo încăierare în facultate?
Ted își duse mâna instinctiv la obraz. Pe chipul lui nu rămăseseră urme de bătaie, cu excepția unei vânătăi aproape imperceptibile pe umărul obrazului stâng. Încercă să-și amintească dacă-i pomenise mătușii Audrey ceva legat de incident, dar credea că nu.
— Nicio încăierare, spuse Ted sec.
— Mătușa Audrey mi-a spus că notele tale sunt foarte bune, de asemenea mi-a arătat o fotografie cu Georgia, iubita ta…
Frank încetă să mai vorbească văzând reacția lui Ted.
— Sunt tatăl tău… e logic să vreau să…
— Dacă o să continui s-o întrebi pe mătușa despre mine, singurul lucru pe care-l vei obține e că n-o să mai vorbesc cu ea niciodată.
Frank suspină resemnat.
— Ce s-a întâmplat cu noi, Ted? spuse înclinându-se ușor. O mână se opri la jumătatea drumului față de cea a lui Ted. Eram o echipă, îți amintești?
Ted simți dorința de a pufni în râs. Negă din cap.
— Îți amintești când ne duceam la turneele de șa…?
— Destul… Nu vreau să vorbesc cu tine despre trecut. Știu perfect cum au stat lucrurile și ce ai făcut. Și nu mă refer la faptul că ai înșelat-o pe mama cu acea femeie, pentru că, deși asta a distrus-o, în final cred că ne-ai făcut o favoare.
— Eu cred că trebuie să vorbim despre trecut, căci altfel nu putem reconstrui prezentul.
