crimele atât de aproape de Boston…

VP - 270

Randall făcu o pauză, dus pe gânduri, dând ușor din cap, după care adăugă:

— Ceea ce nu e adevărat în totalitate, desigur… dar o să ajungem și la asta. La urma urmei, e principalul motiv pentru care ne-am reunit azi aici.

Modul în care Frank McKay a ucis-o pe Elizabeth Garth, o mamă tânără

necăsătorită, scoate în evidență că încă era în faza de inițiere. E posibil chiar să fi acționat imprudent. Nu doar că a omorât-o relativ aproape de casa lui, ci și a contactat-o telefonic, lucru care putea fi decisiv în capturarea lui. În plus, corpul lui Elizabeth prezenta câteva lovituri de cuțit pe brațe și membre, dar tăietura adâncă la gât îi provocase moartea în câteva secunde, lucru diferit față de sadismul și tortura asasinatelor ulterioare. La ce s-a gândit McKay după ce a ucis-o pe Elizabeth Garth? Eu aș paria: unu, că a simțit o plăcere extremă torturând-o și că într-un final a omorât o fată lipsită

de apărare, drept care știa că avea să mai facă asta; și doi: că dacă ar fi continuat să fie imprudent, avea să fie prins, drept care trebuia să elaboreze un sistem prin care să se asigure că putea continua la nesfârșit. Cel puțin șapte crime au avut loc între 1983 și 1989, și toate s-au întâmplat în afara statului. Victimele erau femei tinere, dar aici se opresc coincidențele. Frank omora cu un cuțit, cu un ciocan, chiar cu mâinile goale, le alegea la întâmplare reducând contactul cu ele la minimum. De-a lungul acelor ani, profita de turneele de șah ale fiului său, Ted, pentru a-și justifica absențele.

Călătorea mai bine de o oră de la locul unde se desfășura turneul, alegea victima, o tortura și mutila timp de două sau trei ore. Rareori s-a mai văzut un așa grad de cruzime, și totuși să se găsească un numitor comun care să

facă legătura dintre crime a fost imposibil.

Pe ecran se succedau chipurile victimelor.

— Frank McKay a murit fără să fie prins. A ucis nouăsprezece femei și doi bărbați, dar este suspect de alte cincisprezece crime. Nici măcar sistemele moderne precum Vicap n-ar fi putut stabili un numitor comun.

Pe ecran era proiectat un labirint circular.

— Înainte am spus că e posibil ca nimeni să nu-l fi văzut pe adevăratul Frank McKay, cu excepția prietenului său din copilărie, Andrew Dobbins, dar poate că nu e adevărat întru totul. E posibil ca prima lui soție, Kristen McKay, care a suportat lovituri și maltratări ani în șir, să-și fi dat seama de răutatea care-i stăpânea sufletul soțului ei. Dar Kristen era o femeie cu probleme mintale, iar situația ei fusese critică de-a lungul anilor de conviețuire cu el. Totuși Ted, fiul cel mic al lui McKay, a fost martor al comportamentului nebunesc al tatălui său. Micuțul Ted, un geniu al șahului, care avea să devină un om de afaceri prosper, este cheia acestui mister.

Randall arătă în centrul labirintului.

VP - 271

— O cheie care avea să stea ascunsă câțiva ani și despre al cărei rol fascinant aveți ocazia să aflați acum.

Imaginea labirintului se îndepărtă lent până când lăsă să se vadă că, în realitate, era coperta unei cărți. Ultima scăpare, acesta era titlul ei.

Dedesubt, cu litere mari roșii, era scris numele autoarei.

— Doamnelor și domnilor, ca să nu mai lungim vorba, v-o prezint pe cea care a reușit să scoată adevărul la iveală. V-o prezint pe doctorița Laura Hill.

Aplauzele o întâmpinară pe Laura, care se îndreptă cu o oarecare grabă

spre măsuța înaltă de lângă ecran. Era cea de-a treia lansare a cărții și totuși se simțea emoționată ca prima dată. O căută pe Dedee în primul rând, și simplul fapt că o văzu acolo, aplaudând frenetic, îi dădu putere. Sora ei fusese întotdeauna importantă pentru ea, dar în ultimul timp, de când fusese concediată de la Lavender și prin urmare se despărțise de Marcus, devenise singurul ei sprijin. Ea și Walter, desigur, dar Dedee era singura care o încurajase să termine cartea când lucrurile la Lavender deveniseră dificile.

— Manuscrisul e excelent. Dacă cei de la spital ți-au dat un ultimatum, eu zic să se ducă naibii. Iar în ce-l privește pe iubitul tău, nu m-ar mira să se spele pe mâini de toată treaba asta… știi că nu mi-a plăcut niciodată.

Dedee nu se înșelase.

— Bine-ai venit!

— Mulțumesc, Randall!

Laura alesese pentru seara aceea o fustă de culoare muștar și o cămașă

albă cu mânecă lungă. Mereu mânecă lungă. Fusta era strânsă în talie și când Laura se așeză și-și puse mâinile în poală, se uită ca încheietura mâinii drepte să nu fie expusă. Acolo, abia dacă se zărea un petic de piele arsă.

— Mai întâi de toate, spuse Randall, dă-mi voie să-ți spun că faptul că am fost invitat în această seară aici e o mare plăcere pentru mine.

Laura aprobă.

— A fost o introducere splendidă, zise ea.

— Mulțumesc.

Ziaristul se uită pe ecran, unde continua să se afle coperta cărții, și, ca și cum tocmai îi trecuse prin cap, întrebă:

— Spune-ne de ce un labirint, Laura.

— Oh… labirintul m-a fascinat dintotdeauna. Am crescut în Hawkmoon, Carolina de Nord, iar acolo exista un mic parc de distracții. Proprietarul, un bărbat încântător pe nume Adams, a ținut parcul deschis mulți ani, în ciuda pronosticurilor, iar atracția principală era un labirint circular.

— Era un labirint vegetal?

— Nu era vegetal, dar avea particularitatea de a i se putea schimba structura. Existau o serie de uși care se deschideau și se închideau, iar VP - 272

coridoarele erau diferite de fiecare dată. Domnul Adams spunea că erau peste o mie, dar e posibil să fi exagerat. Un bărbat deghizat în minotaur îl străbătea și făcea să fie și mai greu de ieșit de-acolo; celor mici le era frică. Și adevărul e că de puține ori am văzut pe cineva care să iasă din labirint. Cu sora mea, care este alături de mine în această seară, obișnuiam să mergem în timpul verii aproape zilnic. Era un băiat care lucra acolo și de care ne plăcea.

Dedee îi făcea semn, mimând:

De care îți plăcea ție…

Laura nu putu să nu zâmbească.

— Mereu m-am simțit atrasă de labirint, continuă. E ceva în felul nostru de a gândi care se aseamănă cu evadarea dintr-un labirint.

— Sau de a rămâne captivi în acesta, desigur, spuse Randall.

— Exact! De exemplu, în labirintul din Hawkmoon se intra printr-un culoar care te conducea direct în centrul labirintului, iar eu, din nu știu ce motiv, credeam că dacă aș fi ales mereu drumul care mă îndepărta de acel punct puteam ieși. Și bineînțeles că niciodată n-am reușit s-o fac.

— Căci pentru a ieși, uneori trebuie să dai înapoi. Așa e?

— Așa e! Când Ted McKay a ajuns la Lavender era ca și cum ar fi fost prins într-un labirint creat de propria lui minte.

— Fiind vorba de un om extrem de inteligent ca el, îmi închipui că era un labirint complicat.

— Într-adevăr. Petrecea săptămâni întregi adâncit în cicluri, învârtindu-se în cerc fără să ajungă la niciun rezultat. Iar când eu încercam să forțez un pic lucrurile, ghidându-l spre exterior într-o formă incorectă, ca atunci când eu eram mică și străbăteam labirintul din Hawkmoon, se pierdea iar. Era ca și cum aș fi luat-o de la capăt.

— Ted McKay a murit în incendiul de la fabrica părăsită, spuse Randall dând vocii sale o oarecare gravitate. Un incendiu din care tu, Laura, ai avut norocul să scapi, într-o oarecare măsură, povestea asta a fost și propriul tău labirint. Nu crezi?

— E posibil. Dar Ted McKay a fost cel care a trăit tot greul, nu doar pentru că și-a pierdut viața, ci și pentru că a trebuit să care o povară atât de grea atâția ani. Această carte, Randall, vorbește despre cum a fost acel drum plin de traume și despre cum el, Ted, a scăpat dintr-o capcană întinsă de propria-i minte. Dacă n-ar fi fost atât de puternic, eu nu m-aș mai afla azi aici, și nici aceste crime aberante nu ar mai fi fost rezolvate vreodată.

Câteva aplauze răzlețe se înmulțiră până când publicul întreg aplaudă