frenetic. Laura și Randall se alăturară.
VP - 273
— Unul dintre lucrurile pe care Ted mi le-a spus înainte să moară, zise Laura, a fost că nimic din toate astea nu avea rost dacă tatăl lui era mort. Dar noi toți știm importanța adevărului…
— Oh, absolut! Am avut ocazia să vorbesc cu familiile victimelor, și pentru multe dintre ele a fost o ușurare să afle că vinovatul nu mai e printre cei vii.
— De asemenea, și pentru fosta lui soție, și pentru fiicele sale, care au trebuit să se confrunte cu pierderea unui om drag… nici nu-mi pot imagina ce înseamnă asta. Măcar au putut vedea și ele ceea ce a fost Ted în realitate: un om cu o inimă mare, nevoit să ducă o cruce care nu era a lui.
Prezentarea continuă încă o jumătate de oră. Randall era un excelent intervievator, iar conversația dintre ei decurgea într-un mod natural.
După aceea, a avut loc sesiunea de autografe, în timpul căreia Laura a putut în sfârșit să se destindă și să se bucure de dovezile de afecțiune. Unii priveau discret cicatricea care i se vedea pe sub manșetă, alții făceau comentarii sau puneau întrebări. Cea mai des întâlnită discuție avea legătură
cu Lynch, despre care știau de la știri că își revenise din comă, dar nimic altceva. Ea le răspundea politicos că nu păstrase legătura cu el și că
permisiunea dată de familia lui pentru a oferi informații se termina cu ultima pagină a cărții.
La un moment dat, Laura văzu în depărtare un omuleț cu ochelari care nu stătea la rând. Avea în jur de cincizeci de ani, sau poate mai puțin, ținea cartea în mână și zâmbea strâmb.
După fiecare carte pe care o înmâna, Laura își îndrepta privirea discret și-l urmărea pe necunoscut, care stătea în picioare mereu în același loc. Sala începea să se golească, când unul dintre organizatori, un bărbat de aproape doi metri pe nume Matthews, se întoarse la masa unde se afla Laura. Ea îl rugă să stea alături de ea, lucru pe care el desigur îl acceptă. Atunci, omul cu ochelari părăsi colțul său și se puse la rând. Ultimul.
O femeie extrem de voinică se plantă în fața mesei și Laura pierdu contactul vizual cu omul cu ochelari. Era genul de persoană care zâmbea tot timpul, cu o energie debordantă. Sunt așșșșșșa fericită că mă aflu aici, mi-a plllllăcuuuuut atăâââât de mult cartea dumneavoastră; Laura făcu un efort să se concentreze la cuvintele ei, căci într-adevăr părea o femeie încântătoare și era evident că se străduise ca să poată ajunge la lansare. Am venit tocmai de la Vermont…, am rude aici, dar am venit special să vă văd pe dumneavoastră, domnișoară Hill. Aveți un mare talent. Laura încuviința și scria câteva cuvinte pe prima foaie. Ridica fruntea în căutarea acelui bărbat, dar nu putea vedea mai mult decât abdomenul femeii. Mullllțumesc foarrrrte mult… continuați să scrieți, vă rog. Pot să vă spun ceva? Laura VP - 274
zâmbea, dar se temea că zâmbetul său se transforma într-un gest incomod.
Unde era omul cu ochelari? Și-l imagină ținând un cuțit, apărând din spatele femeii. De ce se gândea că i s-ar fi putut întâmpla așa ceva? Că doar nu exista un club de asasini în serie, supărați pe ea. Totuși nu era pentru prima dată
când o astfel de idee îi trecea prin cap. M-am îndrăgostit puțin de Ted.
Femeia vorbea și obrajii i se aprindeau ca jăraticul. Oh, poate credeți că sunt o toantă. Nu spun îndrăgostită de-adevăratelea… doar cum se întâmplă cu eroii pozitivi. Laura îi spuse că înțelegea perfect și îi mulțumi că venise. Îi dădu cartea și femeia, în sfârșit, plecă. Omul cu ochelari era ultimul la rând.
După zece minute, Laura semnă două exemplare pentru un cuplu, după
care îi veni rândul omulețului.
— Nu mă recunoașteți?
Vocea lui era armonioasă și moderată. Dacă acel bărbat era un asasin în serie, era cel mai încântător din lume. Laura se relaxă.
— Adevărul e că nu, spuse ea.
Dar nici nu apucă să pronunțe toate cuvintele, că mintea ei și făcu legătura.
— Numele meu este Arthur Robichaud, îl confirmă omul cu ochelari.
Laura găsise fotografia avocatului pe internet, dar nu-l cunoscuse niciodată personal. Avuseseră o discuție scurtă la telefon, și nu tocmai plăcută.
Robichaud privi în jur. Mai rămăseseră câteva persoane în sală, dar se aflau departe de ei. Singurul care putea auzi era Matthews, iar Laura îi ceru să-i lase singuri câteva momente.
— Vă mulțumesc pentru că mi-ați schimbat numele! spuse avocatul.
— Dumneavoastră mi-ați cerut-o.
— Da, sigur, dar chiar și-așa, ați fi putut să n-o faceți. Vă cer scuze dacă
am fost puțin dur când am vorbit la telefon atunci, dar înțelegeți că așa ceva mi-ar fi putut afecta afacerea cu biroul de avocatură.
— Nu vă faceți griji!
Robichaud părea neliniștit. Încă nu-i dăduse Laurei cartea pe care o ținea sub braț.
— Nu voiam să vă întrerup mai devreme. Am citit cartea dumneavoastră
și mi se pare foarte reușită. Vă felicit!
Puse cartea pe masă.
— Mulțumesc. Totuși am impresia că ați venit pentru altceva. Mă înșel?
Robichaud clătină din cap, în tăcere. Privi în tavan ca și cum acolo ar fi fost scrise cuvintele.
— M-am gândit de multe ori la ceea ce vă voi spune, și totuși îmi e greu…
VP - 275
Laura nu înțelegea. În carte redusese contribuția lui Robichaud la minimum, în mare parte din pricina dorinței lui exprese. Ce avea el așa de important să-i spună acum?
— Nu i-am spus nici soției mele, zise avocatul, acum cu regret. Nu am spus nimănui, dar o să mă înțelegeți… sau, cel puțin, așa sper.
— Vă ascult.
— Ted a venit la mine acasă într-o după-amiază, exact cum ați descris în carte. Era ziua mea, lucru pe care, desigur, nu-l știa. Nu e adevărat că toți colegii noștri de liceu erau prezenți, ci erau doar o parte dintre ei. Vreau să
spun că ce ați povestit în carte e destul de apropiat de ceea ce s-a petrecut în acea zi. El și cu mine… ne-am retras în biroul meu pentru a discuta subiecte legate de testament.
Laura îl privi cu atenție.
— Toate ciclurile își aveau rădăcina în episoade reale, spuse Laura. Puteți vorbi și cu alte persoane pentru a vă confirma.
Robichaud aprobă.
— Regret că nu am vorbit cu dumneavoastră mai devreme. Eu… dacă aș fi știut.
Robichaud puse mâna pe carte ca și cum se pregătea să depună
jurământul.
— Nu vă faceți griji!
