— Genial! Ai citit asta pe un plic de zahăr? Nu-i niciun prezent de reconstruit. Singurul lucru pe care trebuie să-l lămurim noi doi e că de acum înainte n-o să ne mai vorbim. E clar?
Frank lăsă capul în jos.
— Trebuie să lași trecutul în urmă odată și-odată, spuse cu privirea fixă
în podea. Ești adult și n-o să-ți dau sfaturi, dar știu de ce-ți spun asta.
VP - 221
— Nu înțelegi, așa-i? Nu e vorba că te iert sau nu. Ce vrei să-ți iert? Felul cum ne băteai pe mine și pe mama? Care din cele două?
— Nu o spune în felul ăsta!
— Nu există altă formă de a o spune, scuză-mă. Așa că nu e vorba de iertare, ci doar că n-am chef să-l văd pe individul care o bătea pe mama pentru că scăpa sarea sau că punea pantofii în frigider, pentru că boala ei nu-i dădea voie să-și dea seama de ceea ce făcea.
— Știi bine că era mai mult decât atât… murmură Frank ridicând privirea.
În ochii bărbatului era un amestec de implorare și ură reținută.
— Da, sigur că era mai mult de-atât. Era bolnavă!
Frank își strânse buzele. Își duse unghia la gură și începu să o muște încet.
— Ți-am cerut iertare pentru asta. Nu mai pot face nimic. Ea era bolnavă, iar eu… n-am știut cum să gestionez asta. Evident, n-am făcut bine. Așa erau lucrurile la mine acasă și așa am învățat, nu cunoșteam altă formă de a rezolva situația.
Ted nega din cap. Tatăl său reușea mereu să pozeze în rolul de victimă.
— Tată, nu mă interesează de ce s-au întâmplat lucrurile astea. Și nici nu mă interesează să te înțeleg. Eu a trebuit să conviețuiesc cu mama în toți acei ani, văzând cum starea ei se înrăutățea pe zi ce trece și tu plecaseși. Și dacă vrei să crezi că abandonul tău n-a afectat-o, te înșeli: a afectat-o. Și dacă
vrei să crezi că fiecare lovitură și ceartă cu tine nu i-au înrăutățit starea, îmi pare rău să-ți spun, dar n-a fost așa. Ești responsabil de asta.
Frank înghiți în sec.
— Sigur ai dreptate.
— Sigur.
O urmă de speranță apăru în ochii lui Frank.
— Dar cu tine… cu tine am încercat…
— Aveam șapte ani când te-am auzit prima dată cum o băteai! explodă
Ted. Știi ceva?! Niciodată nu ți-am spus asta, dar cred că e bine să-ți spun. Îl fixă cu un deget acuzator: Poate că e cazul să-ți vorbesc despre cât de bine ai procedat cu mine; să-ți spun că abia puteam adormi după ce ai plecat de-acasă, din cauza coșmarurilor. Coșmaruri pe care și în ziua de azi le am. Vrei să știi ce se întâmplă în ele?
— Ted, te rog, nu cred că are rost…
— Sigur că are rost. Sigur că are rost!
Frank îl privea acum cu acea privire neiertătoare pe care Ted o cunoștea din copilărie. Pentru că, la urma urmei, lui Frank McKay nu-i plăcea să fie contrazis. Putea să facă pe mielul pentru un moment și să-și ceară iertare, dar nimic nu-l deranja mai mult decât faptul că lucrurile nu se făceau după
placul lui, că nu era El cel care hotăra.
VP - 222
— În toate visele apari tu, așezat cum ești acum, fumând o țigară în liniște. Și îmi spui că trebuie să merg spre Mustangul tău roșu. Ți-l amintești?
Ceva pe chipul lui Frank se schimbă.
— Sigur că-mi amintesc de Mustangul roșu.
— Eu nu voiam să mă apropii de portbagaj pentru că știam ce aveam să
găsesc înăuntru. Dar tu ai insistat și ai insistat să văd. În final mă apropiam și, înainte de a ajunge, se deschidea ca prin magie. Și acolo era mama, cu mâinile legate și chipul desfigurat, plin de insecte.
— Ted… îngână Frank.
— În vise, nu-mi pot îndepărta privirea de la cadavru până când mă
trezesc. Și ceea ce aud pe fundal e râsul tău, pentru că tu te bucuri de asta.
Ted vorbea fără să-și ia privirea de la el nicio clipă. Abia termină și se simți copleșit pentru că se descărcase. Nu vorbise cu nimeni niciodată, și nu-și imaginase c-o va face chiar cu el, și totuși acum se simțea mai bine, nu doar pentru că-și luase o piatră de pe inimă, ci și pentru că era satisfăcut că
nemernicul de taică-său merita să știe cât de mult îl făcuse să sufere în copilărie.
— Uneori femeia nu e mama, ci fata care-mi place sau femei pe care le cunosc întâmplător. Stau ghemuite în portbagaj și dintr-odată învie și-mi strâng brațul, privindu-mă cu ochi imploratori, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva. Restul e la fel: Mustangul roșu, tu fumând și râzând. Mereu e la fel.
Ted se ridică brusc, îndepărtă scaunul cu o lovitură și înjură.
