— Erai confuz atunci. Greutatea vinovăției pentru acele asasinate te-a învins, Ted. Te considerai responsabil și asta te făcea să acționezi într-un mod irațional. Pentru că Justin… descoperise adevărul, nu?

— Da, cred că da. Am aflat că mă urmărise. L-am văzut într-o seară când m-am furișat din casa lui Blaine, el era afară în mașină. Am angajat un detectiv să-l urmărească și așa am aflat de relația lui cu Holly. Ted zâmbi cu resemnare. Săracul detectiv, probabil că-și imaginase că făcuse cine știe ce mare descoperire, dar aventura dintre Lynch și Holly nu reprezenta o problemă pentru mine. Problema era că Justin mă urmărise până aici și probabil că a aflat ce păstram în camera de sus în care ai intrat și tu.

— Justin te-a chemat la el la birou ca să-ți vorbească de asasinate?

— Sincer, nu știu. Poate că voia să-mi vorbească despre altceva. Oricum, era prea târziu… eu nu mai vedeam atunci lucrurile cu claritate; acum îmi dau seama.

VP - 263

— Justin își va reveni și va înțelege, sunt sigură. Mintea ta nu era prea limpede în acele momente.

— Da, știu. Hotărâsem să mă sinucid; fusesem la Robichaud pentru a-mi face testamentul și credeam că am o tumoare la cap și că o să-mi provoace moartea.

— Nu crezi că lucrurile s-au îndreptat puțin acum?

Ted știa că asta era valabil doar dacă prietenul său o să-și revină din comă.

— Bănuiesc că da.

Laura se ridică. Ted o privi cu neîncredere, fără să înțeleagă ce își propunea Laura. Nici când întinse mâna nu știu ce să facă cu ea.

— Te-ai descurcat foarte bine, Ted.

El se ridică cu stângăcie și îi dădu mâna.

— Îți mulțumesc pentru tot, Laura.

Vorbea printre suspine. Vocea lui era pe punctul de a se îneca.

Deodată auziră un zgomot puternic în partea din spate, destul de puternic ca să fie provocat de rozătoare. Laura tresări. Ted în schimb simți un fior când își reaminti că-l lăsase pe Lee încătușat. Pentru Dumnezeu, lăsase să

cadă peste el o mulțime de mașini de scris! Înainte de a-l lăsa singur, se asigurase că încă mai respira, dar suferise o rană internă sau ceva asemănător. Se gândea la asta, când figura lui Lee Stillwell se ridică precum un totem gri în conul de lumină care abia îi făcea vizibili pe Ted și Laura.

O voce groasă se auzea din întuneric. Laura se întoarse și se sperie îngrozitor când îl văzu pe Lee în picioare, aproape că uitase de existența lui.

— Dă-ne drumul odată, nenorocitule! spuse Lee.

Paznicul avea mâinile încătușate și ținea un obiect mic. Nu era posibil să

distingă despre ce obiect era vorba de la acea distanță, până când o flacără

mică apăru după o mică pocnitură.

26.

În prezent

Marcus stătea pe locul din dreapta. Bob conducea. Statură de vorbă în prima jumătate de oră a călătoriei, iar apoi se așternu tăcerea, cu excepția momentelor în care membrii echipei FBI care plecaseră în același timp de la Albany le transmiteau informații.

VP - 264

Când mai era o jumătate de oră până la destinație, contactul cu ei se întrerupse. Bob asculta ce i se spunea de la celălalt capăt al firului; nu-i mirosea a bine.

— A avut loc un incendiu, se pare că provocat, spuse. Probabil că s-a folosit un combustibil, căci flăcările s-au extins rapid.

— Un incendiu?

Marcus nu înțelegea. Nu voia să pună întrebarea de care se temea atât de mult.

— Unitatea din Albany a ajuns acolo și a găsit echipa de pompieri la fața locului. Cineva a văzut fumul și i-a anunțat; însă au ajuns prea târziu.

— Cum adică au ajuns prea târziu? Marcus nu se putu abține. Ce vrea să

însemne asta?

— Au găsit două cadavre. E un singur supraviețuitor. Marcus își acoperi fața.

— Cine? întrebă, și-și ascunse fața cu mâinile.

27.

În prezent

Din cine știe ce motiv, Lee crezu că era o idee bună să-l amenințe pe Ted cu bricheta. Ori lovitura îl împiedicase să gândească limpede, ori Lee nu auzise vorbindu-se de vaporii de benzină, căci de îndată ce aprinse bricheta, mica flacără albastră transformă totul într-o minge de foc și chipul lui se schimbă complet. Ochii i se deschiseră la maximum înainte de a fi cuprins de flăcări.

Laura și Ted nu avură prea mult timp la dispoziție ca să reacționeze. Un perete cuprins de flăcări se îndreptă spre ei și focul se extinse în toate părțile. Se îndepărtară cât de mult putură, în direcții opuse. Strigătele lui Lee deveneau din ce în ce mai îngrozitoare. Mirosul de carne arsă venea din toate părțile.

Pivnița se rupse în două și Laura rămase prinsă în partea opusă ușii.

Încercă să găsească o modalitate de a trece dincolo, dar focul formă o barieră care avansa în direcția în care se afla ea, când auzi pentru ultima dată strigătele de agonie ale lui Lee. Fumul era din ce în ce mai dens.

Becurile explodau unul câte unul formând o nouă imagine portocalie și apăsătoare. Șobolanii chițăiau.

VP - 265

Ted îi spuse să fugă în spate, cât timp el avea să mute canapeaua verde, care încă nu apucase să fie cuprinsă de flăcări, pentru a putea forma un fel de punte între masă și dulapuri. Nu reuși. Flăcările îi cuprinseră cămașa; a fost nevoie să și-o dea jos pentru a-și acoperi gura și a putea să respire.

Bolborosi ceva de neînțeles.

— Ce?!

Laura se afla la o distanță de zece metri, însă în loc să avanseze, trebuia să

se dea înapoi. Își dădu și ea cămașa jos și respira prin ea, dar chiar și așa, își simțea gândurile tot mai lente.

Ted încercă din nou, de data asta dându-și cămașa la o parte.

— Trapa, Laura. Bagă-te acolo și închide trapa.