— Mulțumesc, Ted.
— Pe bune!
— Dacă ți-a plăcut așa mult, poate îi pun personajului principal numele tău.
Justin îi făcu cu ochiul.
5.
În prezent
Sâmbătă la nouă dimineața, o camionetă pleca de la spitalul Lavender Memorial cu destinația Dover, Vermont. Lee Stillwell conducea, Laura ocupa locul din dreapta, iar Ted stătea singur pe bancheta din spate. Lee, un paznic retras care părea că-și trece timpul în Lavender numărând zilele până la pensie, se arăta acum bine dispus și chiar sociabil. Desigur, avea și motive să
se simtă așa, căci plata era triplă pentru această misiune. În plus, îi făcea plăcere să conducă, nemaipunând la socoteală faptul că doctorița Hill era mult mai drăguță fără halatul de spital.
Ted rămăsese tăcut pe durata călătoriei. Comunicarea prin acea mică
fereastră care despărțea locul din spate de cele din față nu era chiar stimulantă, cu atât mai mult cu cât pentru a o face era necesar să se aplece și să lărgească lanțul care îl ținea legat de podea. Pentru el călătoria durase o veșnicie, fără a avea posibilitatea de a admira peisajul din acel loc atât de incomod. Crezu că era mai bine să se gândească la ce avea să se întâmple când ajungea, căci era clar că nu putea face nimic altceva în acea camionetă
decât să se gândească. Paznicul acaparase conversația. Laura se întoarse de câteva ori spre Ted și-l privi cu resemnare și consternare în același timp. Nu VP - 205
putea face nimic în privința măsurilor de siguranță impuse și părea că-i aduce aminte de asta din priviri.
Se deplasau pe autostrada 202 traversând statul în direcția vest.
Circulația era fluidă, iar decorul pădurii te făcea să contempli și să te gândești. Pentru oricare angajat al spitalului Lavender, unde grilajele, ușile securizate și camerele de luat vederi erau moneda obișnuită, imensul cer albastru din acea dimineață și coloritul copacilor era copleșitor. Lee Stillwell se afla în extaz; cu privirea spre autostradă, el spunea că visul său dintotdeauna fusese să-și cumpere o casă într-un loc retras ca acela și să-și petreacă ultimele zile din viață acolo. Mereu visase la asta, atât el, cât și soția lui, iar acum, când mai avea puțin până la pensie, își dăduse seama că de fapt nu fusese niciodată pe-aproape de împlinirea acestui vis, lucru care de altfel îl întrista enorm. Nu de multe ori avusese posibilitatea de a pune deoparte ceva bănuți, pentru ca în cele din urmă să-i cheltuiască. Își trăise ultimii treizeci de ani crezând sincer că-și va putea realiza visul, dar de fapt nici nu se apropiase de acesta.
— Poate că asta a fost important, spunea ținând strâns volanul, să trăiesc cu ideea că într-o zi voi reuși.
După ce povesti, tăcu și probabil că ar fi plâns, căci era pentru prima dată
când vorbise despre asta.
— Când ajungi bătrân ca mine, adevărul e că nici nu mai contează prea mult.
— Lee, tu nu ești bătrân.
Bărbatul încuviință.
— Sunt destul de bătrân pentru a nu mai fi capabil să-mi împlinesc visele, dar nu suficient de bătrân pentru a uita de ele.
Pentru prima dată după o oră în mașină, Ted interveni.
— Eu am putut să-mi văd visul cu ochii, și uite unde am ajuns, încarcerat, pentru că-ntr-o zi am decis să-mi zbor creierii.
Lee nu răspunse.
— Îți iubești soția? îl întrebă Ted.
Lee nu părea dispus să poarte o discuție cu Ted, sau poate că se mai gândea încă la visul neîmplinit și cum își dezamăgise soția, pe Martha.
— Da, răspunse.
Și nu mințea.
— Atunci nu-ți lipsește nimic.
Ted se uita la vârful pantofilor, cu coatele sprijinite pe genunchi și capul între palme. Nu spuse nimic.
O luară pe drumul național numărul 91, puțin după ora unsprezece.
VP - 206
— Măcar am atelierul meu de tâmplărie în spate, zise Lee, fără să se dea bătut.
— Am văzut fotoliul pe care i l-ai oferit directoarei, spuse Laura. Foarte drăguț.
— Mulțumesc. Tâmplăria îmi place. Presupun că o să-i dedic mai mult timp după ce mă pensionez. Mai am puțin.
Lee continua să vorbească despre atelierul lui de tâmplărie, despre cum găsea satisfacție în lucrul cu lemnul, bucurie pe care nu o avea la jobul de la spital. Îi ceru scuze Laurei pentru comentariul făcut și explică de îndată că
angajații de la Lavender nu aveau nicio vină. Era vina lui, căci nu știuse să
renunțe în timp util la o slujbă care nu-i făcea deloc plăcere. La început lucrase acolo din întâmplare, cu singurul scop de a economisi ceva bani până
găsea ceva mai bun… lunile au devenit ani, iar anii decenii. Și astfel era din ce în ce mai greu să pleci, se justifica.
— Și dintr-odată îți dai seama că se apropie pensionarea… și n-ai reușit să
