Iran nu înţelegea:
— Dar lucrările nu s-au încheiat încă! Ce vă veţi face dumneavoastră fără mariani?
De data aceasta răspunse Filister:
— Muncesc mult marianii, dar consumă şi mai mult.
Prin suprimarea marianilor şi a Oraşului Mariana, facem o economie de forţe care ne îngăduie să punem în funcţiune motorul burghiului al doilea. În felul acesta, ne apropiem şi mai repede de ţelul nostru.
Lucia, cu vocea ei cea mai cristalină, zise, spre a îndulci invitaţia la asasinat:
— O! Iran, cine-ar putea ajuta Omenirea în această clipă
hotărâtoare?... Tot cineva din Mariana!... Whitt te-a chemat pe tine. Vei refuza?...
Iran, cu chipul încruntat, privea drept înainte, nemaicutezând să întoarcă ochii spre ei.
— Omenirea nu m-a ales pe mine s-o mântui... sau s-o suprim... bâigui el. Eu nu pot primi, nici refuza. Ce va voi să
facă domnul inginer Xavier.
Filister nu înţelese că Iran refuza hotărât să se-mpace cu uciderea marianilor şi stărui:
— Ştii bine, Iran, că inginerul Xavier nu se mai ocupă
deloc de ce facem noi aici. El e atât de inexistent pentru noi, deşi trăieşte încă în odăile lui cu jucării, ca şi ceilalţi, doctorul Harwester, Manido, Santio... Speranţa e numai în noi, care n-am pierdut încă optimismul. Şi văd după
înfăţişarea ta, Iran, că ești ca şi noi, optimist!
Iran nu răspunse. Dar nici nu plecă. Ideea suprimării marianilor, idee veche, foarte scumpă hawaiienilor, o simţea atât de aproape, că se-nfioră şi apoi înmărmuri. Îi veni în gând deodată să pună mâinile în gâtlejul acestor păpuşi de
cocă moale, cu ochi mari fără pleoape, să le frământe în mâinile lui vânjoase, să le destrame şi apoi să le arunce afară
sub picioarele grele ale marianilor care trec neîntrerupt la munca lor de ocnaşi, spre galeria burghielor. Se stăpâni. Ar fi voit să iasă cel puţin din această duhoare de moarte care-l înăbuşea, departe de scăpărările reci, nevăzute ale minţii acestor oameni cumpliţi.
O sudoare rece, după o înăbuşire lăuntrică, îi acoperi trupul. Gândi limpede: “Dacă nu le câştig încrederea, nu mai ies viu de-aici. Clanţa uşii e cu siguranţă încărcată de electricitate. Când voi pune mâna, mă va trăsni”.
Iran răspunse încet, ca după o chibzuire adâncă:
— Dacă aţi luat această hotărâre, domnule inginer Whitt, înseamnă că altă scăpare nu mai e... Şi aşa că nici nu mai e nevoie de părerea mea. Trimiteţi sus, la comanda Marianei, ordinul de serviciu. Îl voi executa eu sau domnul inginer Xavier, n-are însemnătate, nu?... N-are însemnătate... da, care din noi amândoi...
Iran gândi: “Inginerul Whitt ştia că, dacă n-aş fi de partea lui, aş ridica marianii împotriva Formosei şi aş
îngropa Omenirea fără a şovăi, prăbuşind columnele care sprijină Oraşul subteran”.
Şi, întorcându-se către inginerul Whitt, întrebă:
— Înec sau înăbuşire?... Filister dete din mâini:
— Nu, nu, nici o înăbuşire! Asta ar fi lux! N-avem gaze de pierdut...
Lucia lămuri cu glasul ei strălucitor:
— Înec, Iran. Apele mării vin singure. Inginerul Whitt nu rosti niciun cuvânt. Nu credea în Iran?... Iran se temu. Dacă
nu era crezut, în clipa următoare nu mai era în viaţă - şi
după el toţi ceilalţi mariani, pururi dispreţuiţii mariani.
Dar inginerul Whitt zise şi el, privind în jos, apoi în ochii lui Iran:
— Închidem bine ecluzele de beton din faţa Craterului şi cele de oţel din faţa Portalului Formosa. De Crater s-ar putea să mai avem nevoie. Azi, la ora 24. La ora 1 începem să
lucrăm în galeria burghielor cu amândouă motoarele. Vei avea grijă ca la ora 24 toate echipele de mariani să fie în repaus. Pereţii oraşului vor fi sparţi cu o singură lovitură
dinspre apus. Ciocanul să fie montat - şi firul electric care-l va acţiona tras până-n încăperile rezervate inginerului Xavier.
El e şeful Marianei. I se cuvine lui onoarea de a apăsa butonul de contact - şi a dezlănţui lovitura ciocanului.
Nu mai vorbi nimeni. Apoi inginerul Whitt zise gânditor:
— Peste o jumătate de oră nu vor mai fi nici Mariana, nici mariani.
— Peste o jumătate de oră?... se miră Filister.
— Poate şi mai puţin... se corectă Whitt.
Lucia privea la cei care vorbeau. În lumina ochilor ei verzi sclipeau puncte de aur.
Iran îşi dădu şi el în sfârşit părerea, tot atât de rece:
— Va fi poate nevoie de mai mult de o jumătate de ceas pentru înec. Marianii au respiraţia lungă, prea lungă...
— Exact, zise inginerul Whitt, după o clipă. Dar n-are a face câte minute mai mult sau mai puţin... Din clipa în care începe să lucreze moartea, timpul nu mai există.
Iran gândi: “Inginerul Whitt n-are nici o bănuială. Dar nici prea multă încredere nu e bună...”. De aceea socoti necesar să se împotrivească oarecum:
— Îmi vine greu, domnule inginer Whitt, să vorbesc cu
domnul inginer Xavier despre toate acestea. Cum să se mute el în Formosa, în încăperile noi din Palatul Prezidenţial, în răstimp atât de scurt? El are sus, precum ştiţi, atâtea hărţi, ocheane... Şi, pe urmă, domnul inginer Xavier e atât de ciudat. Ar fi în stare să rămână sus, în Mariana, ca...
