Aici în Hawaii şi... pretutindeni?... Întrebă Olivia, speriată.
— Nu. N-am consimţit. În întuneric complet, îmi dau seama, oamenii se vor demoraliza total. Dar am elaborat un plan de retragere şi părăsire a Oraşelor...
— Înainte de construirea Formosei?...
— Nu mai putem aştepta. Oamenii vor locui provizoriu în Mariana. În apropierea Formosei vor fi mult mai încrezători, mai liniştiţi. Vom începe atunci şi selecţionarea.
Olivia privi cu ochi mari, speriată, la chipul serios, lucid şi hotărât al inginerului Whitt.
— Inginer Whitt, îţi dai seama ce-mi propui?... Whitt tăcu.
Citind însă în ochii Oliviei un plâns iară lacrimi, Whitt,
după o clipă de tăcere, zise:
— Nu, domnişoară Olivia, eu nu propun asasinarea Omenirii. Această asasinare mi se propune mie, precum ni s-a propus de către Soarele îngheţat să intrăm în adâncul Pământului. Cheamă în locul meu pe... (Ar fi voit să pronunţe numele lui Xavier, dar se feri) pe altcineva, să procedeze altfel!
Ca să putem construi Oraşul subteran până nu e prea târziu, de mâine Santio nu mai acordă nici unui Oraş nici un watt de electricitate. Am aşteptat până azi, mereu, o minune - deşi nu cred în minuni. Azi vin să-ţi propun, domnişoară Olivia, ceea ce nu se mai poate ocoli: Înecarea Oraşelor şi suprimarea, în Mariana, a oamenilor de prisos.
Olivia gândi cu glas tare:
— Cei de prisos sunt desigur mariani...
— O! Nu toţi!... zise inginerul Whitt, ridicând o mânuţă
albă, aproape străvezie şi criminală. Marianii sunt deocamdată cei mai buni săpători. Hărnicia lor a devenit eroism. Mulţi nu mai vor să intre în repaus şi propun celor slabi din echipele următoare să le ţină locul. Câţiva mariani care lucrau la columne, unde se cere multă prevedere şi oarecare experienţă spre a menţine stâlpii pe pământ în picioare, înainte de fortificarea cu beton, au refuzat să fie schimbaţi, pentru că nou-veniţii erau ceylani albi -
nepricepuţi în lucrările de pământ. Şi au lucrat fără
întrerupere şi fără hrană două zile şi două nopţi, până au fost schimbaţi cu mariani trimişi anume. Dar de-ndată ce lucrările de săpătură şi fortificare a coloanelor, a pereţilor se vor încheia, marianii nu vor mai fi de niciun folos. În noua epocă a Istoriei, care începe cu ivirea oraşului Formosa, vom
intra cu cele două specii mai evoluate: omul din Hawaii şi cel mult omul din Ceylan.
Olivia ar fi voit să-şi strige toată revolta şi groaza în faţa acestei crime pe care o punea la cale, cu atâta sânge rece, inginerul Whitt, dar înţelese că ar fi în zadar. Logica lui Whitt va fi totdeauna mai puternică decât inima ei de fată. Plânse încet, cu lacrimi grele în gene, fără a-şi acoperi faţa, cu umerii mici scuturaţi de durere.
— Nu trebuie să plângi, domnişoară Olivia, pentru pieirea unor făpturi din care biologia nu mai poate scoate nimic. Moartea e necesară. Atât de mult, încât atunci când nu se iveşte de la sine, suntem nevoiţi s-o aducem cu sila şi s-o punem la lucru. Dacă nu ne torturăm înşine trupul, dacă
nu-l stoarcem şi nu-l secătuim, pierim asfixiaţi de propria noastră viaţă. Practicăm asasinatul în noi înşine, domnişoară
Olivia, în organele noastre, fiecare dintre noi: în măruntaie prin suprimarea atâtor celule, în ovule prin eliminarea germenilor slabi, în creier prin uitarea ideilor anemice. Ne asasinăm în fiecare ceas, şi pe cadavrul nostru reconstruim o nouă fiinţă, proaspătă. Omenirea face de milioane de ani această salvatoare crimă împotriva ei - de ce plângi?... E
poate ultimul asasinat. Omul din Formosa, pentru întâia oară în istoria lumii, va fi purificat de toate zgurile ancestrale: spirit pur, nu va mai avea, în sfârşit, nevoie, spre a trăi, de niciuna dintre crimele materiei.
Dar Olivia plângea mai departe. Inima ei nu ştia decât s-o doară.
Şopti:
— Dacă vrei, stinge Oraşele, Whitt. Îneacă-le. Eu de-aici nu voi mai pleca niciodată. Dar nu, Whitt, nu omorî ! Nu
vreau să omoram! Nu pot să omor!...
ULTIMUL CARNAVAL
Din schimnicia lui, Xavier urmărea totuşi zbuciumul ultimilor oameni. Iran, mistuit de amărăciune, pândit de nebunie, cerceta în taină Oraşele. Şi la întoarcere îi destăinuia lui Xavier câte ascensoare mai circulă în Hawaii, câte lumini mai ard în Cap-Verde, câţi oameni au mai rămas în Ceylan. În Formosa, Iran nu voia să coboare, cu toate întrebările şi îndemnurile lui Xavier. Oraşul subteran pe care oamenii îl săpau şi construiau cu înfrigurare era pentru Iran o pedeapsă neîntreruptă. Se socotea vinovat de dezastrul ideii lui Xavier, care voise să zboare spre stele. Ca un barbar grosolan, se lăsase ispitit de Sonia, muierea albă, poate unealta inginerului Whitt. Căci, dacă inginerul Xavier ar fi avut rachetele, Omenirea nu se mai afunda în Pământ, ci ar fi ridicat ochii spre cer, de unde, cum spusese odată
inginerul, au venit întâile vibraţii încărcate de viaţă.
În singurătatea lui, Xavier trecu printr-o criză ciudată.
Whitt avea dreptate, îşi zise, să lupte cu atâta energie pentru perpetuarea vieţii. Olivia a avut o idee de geniu când a trimis-o pe Sonia să distrugă rachetele de zbor, acea nălucire care îi împiedica pe oameni să-şi sape un nou Oraş mai aproape de focul Pământului. Whitt şi Olivia au fost creaţi unul pentru altul - însufleţiţi amândoi de aceeaşi supremă
forţă de viaţă.
Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi!
O ! Ce rău îi pare inginerului Xavier că nu se pricepe la
muzică! Ar compune şi cânta un marş nupţial cu acorduri de ciocane care zidesc un nou Oraş!
Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi!
