„ca nişte fructe ovale, cu ochi mari şi frunte înaltă".

Continentalii, care şi-au păstrat prin muncă vigoarea fizică,decid să pună capăt acestui troc, considerat nefavorabil pentruei. Drept represalii, atlantizii atrag în orbita Soarelui „o steamagnetică din Ursa Mare", declanşând o inofensivă ploaie destele asupra Europei şi Americii. Ca să preîntâmpine oeventuală acţiune cu adevărat periculoasă pentru ei,continentalii „desfăcurâ lanţurile care ţineau până se topeaumunţii de gheaţă ai Polului Nord. Prăvăliţi de furtuni, gheţariirăzbiră şi răsturnară, înecându-le, coliviile subtile aleatlantizilor. Astfel pieri în valuri, în câteva ore, o civilizaţiesupremă şi un tip de om superior".

Scrise în acelaşi an 1932, Pastorală şi X.O. Romanulviitorului au destule puncte de contact, începând cu modul dea prezenta naraţiunea: un proiect dramaturgie, o povestespusă de operatorul de cinematograf John Balmont, meşter în

„glume, isprăvi, minciuni şi închipuiri", soţiei sale, floristaCarel. De altfel, un dialog din capitolul Camera cu vise alromanului trimite direct la născocirea domnului Ionel Lăcustă

Termidor:

„- (...) Culeg însă imaginile - destul de palide acum - de la

începuturile epocii noastre oceanice. Vezi ceva?... O! Iartă-mă...

Să potrivesc ecranul...

Şi inginerul Xavier deschizând o uşiţă din tub, trase oplacă dinăuntru pe care se eşafodau trei oglinzi în trei planuri,iar mai în afară - un ecran pătrat de mărimea unei batiste.

- Ce e asta? murmură Olivia şi se aplecă spre ecran. Vădcolivii mari de bambus înşirate deasupra unui ocean.

Suprafeţe uriaşe reflectând lumini puternice... În colivii, oameni

- Xavier! Oameni care seamănă cu noi...

- Da, sunt atlantizii, fiinţe superioare, pe care i-au înecatplugarii revoltaţi rămaşi pe Continente... "

Sunt aceste fraze o prevestire sau un remember alPastoralei? Nu ştiu dacă se poate da un răspuns.

X.O. Romanul viitorului a fost redactat, potrivitmărturiei autorului, între 14 mai şi 16 iulie 1932, ceea cecorespunde celor şaizeci şi trei de zile la care se referă

Provocarea. Despre Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor ştim doar că au apărut în 1932. Oricum, cele două

texte marchează momentul de maxim interes al lui Adercapentru un anumit fel de anticipaţie şi prezintă evidentesimilitudini. Atlantizii îşi au corespondentul în locuitoriioraşelor submarine Hawaii, Ceylan şi Cap-Verde, iar pădurariişi plugarii de pe cele două continente - în minerii, fierarii şiturnătorii din Mariana. Cei dintâi sunt victime ale aceleiaşidegenerări fizice. În roman, doctorul Harwester îi spuneinginerului Whitt: „Formele făpturii noastre se schimonosesc.

Sângele se subţiază, carnea se topeşte pe noi. Nu e oîntâmplare că mâinile omeneşti s-au redus şi, când le lipim detrup, par aripioare sau solzi". Şi dacă nu s-a ajuns la dispariţiaunor membre, ca în Pastorală, procesul e în curs:

„Alimentarea sintetică, ajunsă la forma perfecţionată aparfumurilor, a suprimat funcţiile organelor nutritive, a redusmădularele la un rudiment scheletic şi vom ajunge la stârpirealor definitivă ". Asta li se întâmplă numai savanţilor,electricienilor şi chimiştilor. Muncitorii din Mariana, caremuncesc în condiţii deosebit de grele, în imediata apropiere aunui vulcan submarin aflat în plină erupţie, n-au cunoscutaceeaşi evoluţie spirituală şi involuţie fizică. Ei „şi-au păstratastfel înfăţişarea pământească. Capul lor nu e atât de mare şiperfect oval, iar forma trunchiului, a mâinilor şi picioarelor nus-a micşorat. Ei nu mai ară pământul, dar sunt tot viguroşi... "

Disocierea biologică este pusă aşadar pe seama moduluide viaţă specific şi a exercitării îndelungate a unor îndeletnicirifundamental diferite. Nu putem eluda trimiterea la Maşinatimpului, capodopera unuia dintre scriitorii „de pură fantezie,dar cu un extraordinar talent". Numai că eloii şi morlocii luiWells trăiesc la suprafaţa Pământului şi în cavităţi subterane,pe când omenirea lui Aderca a trebuit să caute în adânculoceanului căldura pe care nu i-o mai poate dărui Soarelemuribund. Nu cunosc vreun text pe această temă anteriorromanului despre care discutăm. Ceea ce nu înseamnă că el n-ar fi putut să apară într-un magazin SF, să zicem „AmazingStories " sau „Astounding". Faptul nu este însă consemnat înlucrările de specialitate.

Ar fi nedrept să-i reproşăm lui Aderca recursul la o teorieabandonată cu destulă vreme înainte de 1932. Spectrul morţiitermice, datorată epuizării combustibilului solar, biciuiseimaginaţia unor artişti de prim rang. Byron scria, în poemulÎntuneric:

„Am avut un vis care nu era doar un vis.

Strălucitorul soare se stinsese, şi stelele Rătăceau întunecate în spaţiul nesfârşit,Văduvite de raze şi de poteci, iar Pământul îngheţatSe legăna orb şi înnegrit în văzduhul fără Lună. "

În cu totul alt registru, sociologul Gabriel Tarde, profesorla Collège de France, publica în 1896, în „Revue Internationalede Sociologie”, o proză inspirată de aceeaşi îngrijorătoareperspectivă, intitulată Fragment de istorie viitoare. Soareleîşi pierde căldura, obligându-i în cele din urmă pesupravieţuitori să se refugieze în galeriile adânci ale minelor,pe care le unesc şi le extind până ce dispun de o vastă reţeasubterană. Se prevede că, pe măsura scăderii temperaturii, vortrebui să se apropie tot mai mult de focul central. Într-o notă

finală, autorul mărturiseşte că n-ar fi trimis la tipar această

„fantezie sociologică " dacă n-ar fi luat cunoştinţă de odeclaraţie a marelui chimist Marcelin Berthelot, „care ar fiprezis ca inevitabilă, după fatala răcire a Soarelui, coborâreacivilizaţiei sub pământ".

Inevitabilă?... Înainte de a muri, Preşedintele Omenirii,bătrânul (aproape patruzeci de ani!) Pi, contestă vehementdecizia luată în trecutul îndepărtat:

„Ne-am construit oraşele aci, pentru că în miile degeneraţii nu s-a iscat un singur creier în stare să ne ducă într-oplanetă nouă, sub un Soare nou, înflăcărat (...) Cum de a lăsatOmenirea să-i scape printre degete materiile radioactive pecare totuşi le-a mânuit atâtea secole? (...) Dacă nu izbutim să

evadăm din fundul apelor, din aceste închisori de sticlă,pierim. Omenirea, din nenorocire, a părăsit demult, dinainte de

dispariţia elementelor radioactive, problema descompuneriiatomului. Cu ce forţă am socotit noi că vom putea străbatedistanţele interstelare?... Cine s-a mai gândit să cauteOmenirii alt lăcaş? ".

Dispariţia elementelor radioactive, renunţareala

cercetările privind descompunerea atomului... Sunt afirmaţiicare par să se refere la starea lucrurilor într-un universparalel: în 1932, pe Terra se desfăşura o activitate febrilă înacest domeniu. Monologul Preşedintelui nu reprezintă însă

doar o lamentaţie retorică. Olivia, fiica lui, îi înştiinţează peconducătorii oraşelor că Pi lucrase la „sfărâmarea coeziuniimoleculare şi la captarea energiei intra-atomice", singurulmijloc de a opri declinul accelerat şi, până la urmă, dispariţiaomenirii, fie prin grăbirea apropierii de focul central, fie prinzborul spre o altă planetă prielnică vieţii. El lăsase o „lampă cuopt conuri", menită „să desfacă progresiv atomii", nemaiavândtimp pentru a găsi gazul care să activeze ultimul con.

Descoperirea îi aparţine inginerului Xavier: gazul căutat esteoxigenul pur. El o împărtăşeşte lui Whitt, care o va folosipentru a pătrunde mai adânc în scoarţa terestră. Iar Xavier şiOlivia - misterul iniţialelor din titlu este astfel dezlegat -

pornesc „spre cucerirea unui nou Pământ, în spaţiu ".

În 1936, romanul a apărut la Editura Vremea, sub numeleF. Aderca şi cu titlul schimbat în Oraşele înecate. (Revăzândtextul, în vederea unei eventuale reeditări, autorul a optatpentru Oraşele scufundate. Deosebirile faţă de versiunea din

„Realitatea ilustrată" sunt nesemnificative. Renunţând lapseudonim, Aderca a eliminat Provocarea şi a socotit necesarsă opereze o localizare. Discuţiile dintre cei doi soţi, din Prologşi Epilog, nu se mai poartă la New York, ci la Bucureşti; John

Balmont devine Ioan Doicin, iar Carel - Ri; ceea ce vor să lasecopiilor lor sunt parcuri cu flori nu în Tahiti, ci pe malulDunării, iar magazinele se vor afla nu pe un bulevard new-yorkez, ci pe Calea Victoriei. De semnalat şi înlăturarea unorconsideraţii care făceau să treneze acţiunea.

În această nouă înfăţişare, romanul s-a bucurat de obună primire, culminând cu substanţialul pasaj pe care i l-adedicat G. Călinescu, în Istoria literaturii române de laorigini până în prezent. „Ceea ce încântă în acest romaneste sinteza fantastică, darul de a face enorme jucării", scriemagistrul. Iar în altă parte: „Capacitatea de a distribui spaţialideile, ingeniozitatea plastică, riguroasa tehnică a împărăţieiacvatice, mecanizarea tuturor ramurilor de activitate de lanaştere până la moarte, luxul rece electric, toate acesteaspecte de domeniul feericului şi al utopicului plac. Se adaugă

un humor fără cute de zâmbet, englezesc, făcut din enormităţişi fantezii". Situarea categorială - „romanul viitorist Oraşeleînecate, pe principiul utopiei unui Restif de la Bretonne, însă

cu miraculos maşinist în stilul Wells" - mi se pare însă

discutabilă. Romanul nu are nimic de-a face cu Descoperireaaustrală şi Postumele lui Restif. Iar „miraculosul maşinist

"ţine mai curând de stilul Jules Verne, cu descrierileamănunţite ale aparatelor şi mecanismelor din Călătoriileextraordinare. Anticipaţia wellsiană se distinge prin lansareaunor idei şi ipoteze inacceptabile pentru ştiinţa timpului său:călătoria în timp, omul invizibil, substanţa antigravitaţională,universul paralel etc.

Aş spune că „profeţia tumultuoasă" a lui Aderca nu estetributară vreunei opere anterioare. Tehnica oraşelorscufundate nu reprezintă un simbol al progresului ineluctabil