comercial, lipsit de însuşiri sau măcar veleităţi artistice. Aşaîmi explic vituperaţia dintr-o cronică din 1920 la romanul luiDem. Theodorescu, În cetatea idealului: „În definitiv, nupovestirea în sine constituie valoarea unui roman. Dacă n-ar fiaşa, cei mai mari romancieri ar fi aceia care, sătui deevenimentele vieţii sociale, ar combina un roman cu lupteintercontinentale, în care locuitorii din Marte sau Sirius ar fi
părtaşi cu arme ultraştiinţifice".
Despre modul în care concepea autorul nostru literatura
„de pură fantezie" vorbeşte şi capitolul Pastorală dinAventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932). Sugerareaunui plan fantastic, cu nebuloase inserţii ştiinţifice, apare chiarîn debutul acestei proze greu clasabile, din care aflăm că erouleponim este un spirit „căruia, părăsind spaţiile interstelarecurbe şi timpul infinit pe unde pribegea sub diferite forme, i-avenit gustul la începutul veacului XX (stil terestru) să
vieţuiască încarnat într-un individ de pe Pământ... " Şi Adercainsistă: „El vine din spaţii şi timpuri nemăsurate şi despre caremintea omenească n-a putut spune altceva decât că au poatenumai pentru ochiul nostru forma pe care o scrie creta steleicăzătoare pe tabela neagră a cerului (...) Dar cine ar puteareda desfăşurarea plurală şi proteică, în totalitatea ei cosmică,a unui astfel de spirit?... Chiar în cazul nesperat cândinvestigaţiile noastre documentare în constelaţia Soarelui până
la extremul Uran, apoi dincolo de Sirius şi Aldebaran, şi maideparte, ar fi aproape complete, de unde am lua cuvintele caresă traducă în idiomul minţii noastre o echivalenţă a acestorrealităţi ultrareale? Ar trebui să grăim şi să înţelegem culungimi de unde electrice de diferite mărimi pseudo-alfabeticeşi simili-logice, să ne exprimăm în formule din chimia volantă amiresmelor şi să ne explicăm în limbajul cifrelor simfonice alerazelor".
Acest galimatias prefigurează tonalitatea parodică aromanului, mostră de literatură modernistă refractară la oricereguli constrângătoare. În acest spirit este închipuit şi proiectulpe care domnul Ionel Lăcustă-Termidor îl prezintă directoruluiTeatrului Naţional, o „tragedie fantazistă în numeroase
tablouri sintetice ", intitulată Pastorală. Acţiunea se petrece înanul 8000, când pe Pământul suprapopulat rasa umană esteîmpărţită în două mari categorii, potrivit preocupărilor şi alcă-tuirii trupeşti. Atlantizii locuiesc deasupra oceanului, „într-unfel de colivii de bambus". Ei trimit electricitatea „acumulată dinsoare şi din nori în bobine ca nişte papagali de platină" şiproducţiile lor artistice pădurarilor şi plugarilor de pecontinente, primind, în schimb, alimentele necesare. Cum numai au nevoie să se mişte, picioarele au dispărut, ei arătând
„ca nişte fructe ovale, cu ochi mari şi frunte înaltă".
Continentalii, care şi-au păstrat prin muncă vigoarea fizică,decid să pună capăt acestui troc, considerat nefavorabil pentruei. Drept represalii, atlantizii atrag în orbita Soarelui „o steamagnetică din Ursa Mare", declanşând o inofensivă ploaie destele asupra Europei şi Americii. Ca să preîntâmpine oeventuală acţiune cu adevărat periculoasă pentru ei,continentalii „desfăcurâ lanţurile care ţineau până se topeaumunţii de gheaţă ai Polului Nord. Prăvăliţi de furtuni, gheţariirăzbiră şi răsturnară, înecându-le, coliviile subtile aleatlantizilor. Astfel pieri în valuri, în câteva ore, o civilizaţiesupremă şi un tip de om superior".
Scrise în acelaşi an 1932, Pastorală şi X.O. Romanulviitorului au destule puncte de contact, începând cu modul dea prezenta naraţiunea: un proiect dramaturgie, o povestespusă de operatorul de cinematograf John Balmont, meşter în
„glume, isprăvi, minciuni şi închipuiri", soţiei sale, floristaCarel. De altfel, un dialog din capitolul Camera cu vise alromanului trimite direct la născocirea domnului Ionel Lăcustă
Termidor:
„- (...) Culeg însă imaginile - destul de palide acum - de la
începuturile epocii noastre oceanice. Vezi ceva?... O! Iartă-mă...
Să potrivesc ecranul...
Şi inginerul Xavier deschizând o uşiţă din tub, trase oplacă dinăuntru pe care se eşafodau trei oglinzi în trei planuri,iar mai în afară - un ecran pătrat de mărimea unei batiste.
- Ce e asta? murmură Olivia şi se aplecă spre ecran. Vădcolivii mari de bambus înşirate deasupra unui ocean.
Suprafeţe uriaşe reflectând lumini puternice... În colivii, oameni
- Xavier! Oameni care seamănă cu noi...
- Da, sunt atlantizii, fiinţe superioare, pe care i-au înecatplugarii revoltaţi rămaşi pe Continente... "
Sunt aceste fraze o prevestire sau un remember alPastoralei? Nu ştiu dacă se poate da un răspuns.
X.O. Romanul viitorului a fost redactat, potrivitmărturiei autorului, între 14 mai şi 16 iulie 1932, ceea cecorespunde celor şaizeci şi trei de zile la care se referă
Provocarea. Despre Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor ştim doar că au apărut în 1932. Oricum, cele două
texte marchează momentul de maxim interes al lui Adercapentru un anumit fel de anticipaţie şi prezintă evidentesimilitudini. Atlantizii îşi au corespondentul în locuitoriioraşelor submarine Hawaii, Ceylan şi Cap-Verde, iar pădurariişi plugarii de pe cele două continente - în minerii, fierarii şiturnătorii din Mariana. Cei dintâi sunt victime ale aceleiaşidegenerări fizice. În roman, doctorul Harwester îi spuneinginerului Whitt: „Formele făpturii noastre se schimonosesc.
Sângele se subţiază, carnea se topeşte pe noi. Nu e oîntâmplare că mâinile omeneşti s-au redus şi, când le lipim detrup, par aripioare sau solzi". Şi dacă nu s-a ajuns la dispariţiaunor membre, ca în Pastorală, procesul e în curs:
„Alimentarea sintetică, ajunsă la forma perfecţionată aparfumurilor, a suprimat funcţiile organelor nutritive, a redusmădularele la un rudiment scheletic şi vom ajunge la stârpirealor definitivă ". Asta li se întâmplă numai savanţilor,electricienilor şi chimiştilor. Muncitorii din Mariana, caremuncesc în condiţii deosebit de grele, în imediata apropiere aunui vulcan submarin aflat în plină erupţie, n-au cunoscutaceeaşi evoluţie spirituală şi involuţie fizică. Ei „şi-au păstratastfel înfăţişarea pământească. Capul lor nu e atât de mare şiperfect oval, iar forma trunchiului, a mâinilor şi picioarelor nus-a micşorat. Ei nu mai ară pământul, dar sunt tot viguroşi... "
Disocierea biologică este pusă aşadar pe seama moduluide viaţă specific şi a exercitării îndelungate a unor îndeletnicirifundamental diferite. Nu putem eluda trimiterea la Maşinatimpului, capodopera unuia dintre scriitorii „de pură fantezie,dar cu un extraordinar talent". Numai că eloii şi morlocii luiWells trăiesc la suprafaţa Pământului şi în cavităţi subterane,pe când omenirea lui Aderca a trebuit să caute în adânculoceanului căldura pe care nu i-o mai poate dărui Soarelemuribund. Nu cunosc vreun text pe această temă anteriorromanului despre care discutăm. Ceea ce nu înseamnă că el n-ar fi putut să apară într-un magazin SF, să zicem „AmazingStories " sau „Astounding". Faptul nu este însă consemnat înlucrările de specialitate.
Ar fi nedrept să-i reproşăm lui Aderca recursul la o teorieabandonată cu destulă vreme înainte de 1932. Spectrul morţiitermice, datorată epuizării combustibilului solar, biciuiseimaginaţia unor artişti de prim rang. Byron scria, în poemulÎntuneric:
„Am avut un vis care nu era doar un vis.
Strălucitorul soare se stinsese, şi stelele Rătăceau întunecate în spaţiul nesfârşit,Văduvite de raze şi de poteci, iar Pământul îngheţatSe legăna orb şi înnegrit în văzduhul fără Lună. "
În cu totul alt registru, sociologul Gabriel Tarde, profesorla Collège de France, publica în 1896, în „Revue Internationalede Sociologie”, o proză inspirată de aceeaşi îngrijorătoareperspectivă, intitulată Fragment de istorie viitoare. Soareleîşi pierde căldura, obligându-i în cele din urmă pesupravieţuitori să se refugieze în galeriile adânci ale minelor,pe care le unesc şi le extind până ce dispun de o vastă reţeasubterană. Se prevede că, pe măsura scăderii temperaturii, vortrebui să se apropie tot mai mult de focul central. Într-o notă
finală, autorul mărturiseşte că n-ar fi trimis la tipar această
„fantezie sociologică " dacă n-ar fi luat cunoştinţă de odeclaraţie a marelui chimist Marcelin Berthelot, „care ar fiprezis ca inevitabilă, după fatala răcire a Soarelui, coborâreacivilizaţiei sub pământ".
Inevitabilă?... Înainte de a muri, Preşedintele Omenirii,bătrânul (aproape patruzeci de ani!) Pi, contestă vehementdecizia luată în trecutul îndepărtat:
