IOAN: — De ce năzdrăvănii? Soarele a început de mult să
se răcească. Acum câteva zeci de mii de ani era alb ca o faţă
de diamant. Azi, oglinzile lui s-au aburit, şi lumina pe care ne-otrimite e amestecată cu fire galbene de borangic. Nu vor trecemulte mii de ani şi Pământul va primi o lumină de culoareatutunului de Cuba, apoi o baie ceţoasă de cupru închis şi, însfârşit, întunericul, întunericul opac, pentru totdeauna, ca olespede uriaşă de mormânt.
RI: — O! Mi-e teamă, Ioan!... Nu s-ar putea ivi, lunecând din altă constelaţie spre noi, alt Soare?...
IOAN: — Cum nu! Dar nu ştiu întrucât i-ar fi de folos Pământului. În constelaţia noastră orice alt Soare ar cădea ca un bolovan în lac: ne-ar spulbera şi nimic nu s-ar mai alege din biata noastră planetă!
RI, tremurând înainte de vreme: — Aşadar vom îngheţa cu toţii, o dată cu stingerea Soarelui?
IOAN: — Aşa se va întâmpla cu planetele şi celelalte vieţuitoare, nu însă cu noi, oamenii, care vom şti să ne
păstrăm o rezervă de energie, cărbuni sau petrol. O epocă,răstimp de câteva sute de ani, cred că aceste străvechi energiisolare ne vor îngădui să mai trăim pe suprafaţa Pământului.
RI: — Şi va fi aceasta o viaţă, numai cu lumină şi căldură
artificială? Ultimii oameni, lipsiţi de Soare, lipsiţi de flori, artrebui mai bine să se sinucidă, Ioan!...
IOAN: — Iată, noi trăim acum, în această noapte de iarnă, la lumina electrică şi căldura caloriferului, amândouă din cărbune şi petrol. Şi nu ne sinucidem! Iar mâinile tale, Ri, împletesc aici, la etajul al 47-lea, cele mai graţioase şi mai colorate flori ale lumii.
RI: — Dar eu ştiu, Ioane, că la capătul iernii ne aşteaptă
primăvara, cu fluturi în văzduh şi brotăcei verzi la margineaheleşteului, cu livezi, cu lunci, cu şesuri şi lanuri. E o speranţă
care se va împlini sigur!
IOAN: — Şi dacă nu s-ar împlini speranţa ta? Şi, dacă
totuşi nu s-ar mai face niciodată lumină şi niciodată primăvară,te-ai sinucide?...
RI râde: — Nu! O! Nu!... Eu trebuie să trăiesc: am făgăduit să cumpăr pentru micul Ioan cea mai mare sală de cinematograf din Bucureşti. Nu vom muri, Ioan, decât atunci când se vor fi isprăvit cu desăvârşire cărbunele şi petrolul, iar căderea apelor, talazurile mării se vor preschimba în stalactite şi lespezi îngheţate.
IOAN: — Nu, Ri, nu vom muri nici atunci! Pământul are în adâncul lui un sâmbure de foc, care se stinge mai încet decât Soarele.
RI: — Ne vom săpa, oare, locuinţe în fundul Pământului, tot mai adânc, mai aproape de Soarele nevăzut din miezul lui?
IOAN: — Cred că la început ne vom depărta tot mai mult
de poli şi ne vom grămădi toţi de-a lungul Ecuatorului, apoi nevom face asemenea cârtiţelor şi ne vom adânci în Pământ. Darvom băga de seamă de la o vreme că această scurmare aplanetei cere o prea mare cheltuială de energie, pe care amputea-o mai curând preschimba în căldură şi lumină. Şi atuncine vom muta cu toţii în fundul Oceanului.
RI: — Ar fi cu putinţă viaţa acolo?
IOAN: — De ce nu?... Apa mării păstrează mai bine căldura. Aerisirea Oraşelor din apă s-ar putea face cu un curent provocat de deosebirea de temperatura văzduhului, fără nici o altă risipă de energie. Din mişcarea oricât de înceată a valurilor se vor capta energiile necesare uzinelor electrice, pentru lumină şi mişcare.
RI: — O! Dar e înfiorător să locuim în fundul apelor sărate, cu rechinii, şerpii şi balenele!
IOAN: — De ce, Ri?... Viaţa tot în fundul mărilor a început şi numai după milioane de ani de evoluţie a trecut pe uscat.
Dacă toate energiile sunt o ondulare şi toate destinele - o roată,nu e de mirare, ci foarte firesc ca viaţa să se întoarcă acolo deunde a pornit Şi să se încheie acolo de unde a început.
RI, oprindu-se din împletirea unei frunze albastre şiprivindu-şi soţul cu ochi mari: — Aşadar, Ioan, tot vom muri?...
IOAN: — Poate că nu. (Cugetă.) Dacă ne vom mai iubi şi atunci, Ri, mă vei urma.
RI: — Tu ştii bine, Ioane, că te urmez oriunde, oricând!...
Nu eşti tu bărbatul meu?...
IOAN: — Dar voi mai fi şi atunci?...
RI îl priveşte cu coada ochiului, apoi râde: — Nu-ţi face iluzii, Ioan!... De mine nu vei scăpa niciodată! Voi fi soţia ta şi peste un milion de ani !...
IOAN: — Trebuie să recunoaştem, Ri, că odată cu evoluţia sistemului solar se vor produce oarecari schimbări şi în felul de viaţă al oamenilor. Aşa, bunăoară, persoanele cu mare răspundere în societate, adică geniile ştiinţifice şi artistice, nu vor mai locui ca azi în mansarde sub acoperiş, în văzduh lângă burlane. Oraşele din Oceane vor fi de sticlă şi vor avea fiecare cea mai potrivită formă geometrică. Iar capitala lumii o văd ca o sferă din cristal. Oraşul Alimentaţiei - ca un paralelipiped, alt Oraş, al Energiei Electrice, în forma a două
cuburi alăturate, cu un cub mai mic suprapus. Văd un Oraş, alMecanicii, în formă de piramidă, cu temelie de jăratic.
Apartamentele cele mai de preţ, pentru geniile creatoare, vor ficele din fund, aproape de căldura Pământului, iar în cele desus vor fi închişi criminalii şi demenţii. Azi lucrurile se petreccam altminteri...
RI: — Şi străzile, parcurile?...
IOAN: — Străzi... La ce bun?... Circulaţia se face cu ascensoare de sticlă în Oraşe şi trenuri de cristal cu viteze fulgerătoare între Oraşe.
