taină cu rotirea stelelor, cu mecanica cerească - se ţinea şi el departe de Capitală.

Xavier se ivea rar chiar între oamenii de muncă din etajele de jos ale Marianei, unde se aflau atelierele.

Ce anume urmărea inginerul cu studiile şi experienţele lui tainice? Nu ştia nimeni.

Înainte de ora 24, când se schimbau echipele, Iran, fost miner, acum inginer secund, părăsea biroul de comandă şi se apropia respectuos de uşa inginerului Xavier. Apăsa un buton o dată, prelung. Apoi ridica ochii spre cei doi butoni de sticlă deasupra uşii. Dacă se aprindea butonul albastru, număra cinei secunde şi intra. Dacă scapără butonul roşu, Iran se întorcea în biroul de comandă şi alte 24 de ore supraveghea ordinea Oraşului, producţia atelierelor, plecarea trenurilor.

— Iran, zicea parcă inginerul Xavier prin lumina roşie, nu te supăra că nu te primesc nici la capătul acestei zile, cum nu te-am primit nici ieri şi nu te primesc de câteva săptămâni. Dacă eşti tu la biroul de comandă, sunt sigur: toate s-au împlinit întocmai şi oamenii - mai cu seamă cei din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan - trăiesc în voluptate şi fericire. Rezervele metalice şi alimentarea cresc vertiginos cu fiecare secundă. Îţi mulţumesc, Iran, îţi mulţumesc în numele Omenirii. Mă încredinţez în fiecare zi, înaintea orei 24, când zăresc scânteia lămpii mici care te vesteşte, ce mână norocoasă am avut luându-te sus din mină. Îţi aduci aminte? N-am cerut sfat niciunui inginer din Comitetul politic şi nici n-am voit să primesc în Mariana pe cel mai bun elev al şcolii politehnice din Hawaii. Am coborât din etaj în etaj, am luat la rând şi am cercetat toate atelierele, de la

suflătorii de sticlă până la săpătorii din fundul celor cinci tunele. Căci am înţeles, Iran, că inginerul cel mai bun în Mariana va fi nu cel mai iscusit matematician, ci marianul cel mai aproape de materialele pe care le frământă. Şi, când te-am zărit în fundul tunelului care străbate inima insulei Borneo, mânuind târnăcopul electric singur, în fruntea echipei uriaşe, am simţit că pe tine te căutasem. Erai despuiat, Iran, acoperit de sudoare şi cu zgură îmbâcsită în părul negru al goliciunii. Te-am întrebat cum te cheamă. Tu ai răspuns, privindu-mă neîncrezător de sub sprâncenele încruntate, ca pe un intelectual hawaiian ce eram: “Iran mă

cheamă, dar de ce? Eu sunt marian”. Şi mi-ai întors spatele, să porneşti mai departe sfredelul de aluminiu şi târnăcopul cu dinamită. Ceilalţi mariani s-au temut de îndrăzneala ta, pe care socoteau e-am s-o iau drept insultă. “Gorila e poreclit, zise un marian ca să mă-mbuneze. Noi aşa îi zicem, Gorila, pentru că e acoperit tot de păr şi braţele lui sunt atât de lungi...” Te-am luat cu mine în vârful Marianei, în birourile administrative, şi toţi marianii erau încredinţaţi că te voi pune în lanţuri şi te voi trimite în Hawaii să fii electrocutat, împăiat şi expus în Muzeul anatomic al monstruozităţilor.

Dar eu, Iran, te-am făcut ajutorul şi prietenul meu. Încă o dată, iartă-mă că nu te pot primi nici acum. Bănuiesc, vrei să-mi comunici câteva întâmplări de însemnătate mai curând socială decât tehnică: anume, că marianii au început iar să

mănânce zgură şi pământ, şi echipa a treia, care lucrează

sub insulele Filipine, a fost găsită întinsă jos, fără viaţă.

Toate cadavrele sunt cu intestinele îndopate de cocs şi ochii bulbucaţi, ieşiţi din orbite. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oamenii din echipa întâi de la cuptoarele B 3, dar în loc de

cocs ei au băut oţel topit. Ştii bine, Iran, că împotriva acestei nebunii nu putem face nimic altceva decât să ne-n-chipuim că e poate o filosofic şi înţelepciune supremă ale naturii, neînţelese nouă. Nu erai tu însuţi un mâncător de rădăcini carbonizate?... Nu râvneşti adeseori să mă părăseşti şi să te robeşti iar în vreuna din echipele care scormonesc măruntaiele insulelor, să dai şi tu peste copacii îngropaţi şi putrezi de milenii, cu fructe de păcură dulce şi ameţitoare?

Ce crezi că aş mai putea face împotriva bieţilor noştri mariani?

De data aceasta însă, deasupra uşii inginerului-şef se aprinse butonul albastru! Iran respiră adânc şi, cu liniile feţei înmărmurite într-o seriozitate care se apropia de spaimă, deschise uşa.

Îl găsi pe Xavier în faţa difuzorului, privind distrat, cu mâinile lui mici împreunate la spate şi parcă topite în trup, la discul în viteză. Iran voi să rostească ceva, dar inginerul Xavier micşoră, ca şi cum ar fi clipit din pleoape, de câteva ori lentilele mari ale ochilor lui albaştri. Iran se opri locului şi voi să se-n-toarcă. Dar Xavier zise liniştit, fără a-şi desprinde mâinile de trup:

— Nu pleca. Iran. Nu e nici o taină şi nu mi se pare nici prea interesant. S-a anunţat în Hawaii. Poţi asculta şi tu. Să

vedem ce-au mai iscodit domnii din Capitală, de socotesc atât de folositor să stea de vorbă şi cu Mariana. Râse încet.

Apoi, desprinzând o mânuţă de la spate, repetă

semnalul, niţel enervat parcă de această neaşteptată pierdere de vreme:

-...!-...!-...!

Şi rosti la microfon, fără a-şi putea ascunde un uşor accent de ironie:

— Da, Mariana!...

Difuzorul vesti Capitala prin trei fluierături scurte şi începu să vorbească:

— Hawaii! Aici Preşedinţia!... Gongul grav a sunat de mai bine de patru minute.

— De patru minute?... exclamă Iran tară voia lui şi ridică repede o mână în aer.

Gongul grav: Moartea Preşedintelui!

Xavier privea cu aceeaşi seninătate a ochilor albaştri discul pe care se ivise chipul oacheş, cu gene lungi, al fiicei Preşedintelui:

— La noi în Mariana nu se aud sunetele prea delicate.

E... neapărată nevoie de prezenţa mea? zise cu aceeaşi uşoară ironie.

— Nu merită sunetul gongului grav această mică

osteneală?...

Şi pleoapele cu gene lungi ale fiicei Preşedintelui se lăsară-ndurerate pe chipul ei prelung, întunecat, de mariană.

Glasul fetei fusese parcă şi mai adânc.

Xavier răspunse rece:

— Adevăratul conducător al Oraşului este inginerul Iran.

Se ştie doar la Preşedinţie că eu sunt mutat aici. În Mariana, mai mult disciplinar. Te salut, domnişoară, şi ţi-l trec pe Iran care se află tocmai alături de mine.

— Nu, nu, inginer Xavier! Tatăl meu te aşteaptă pe dumneata! strigă puternic, dar de data aceasta şi mai grav, înfrigurat, glasul de contraalto al Oliviei.

Xavier, fără a-şi clinti mânuţele încorporate iar trupului ca două aripioare, tăcu o clipă şi zise scurt, cu jumătate glas, lui Iran:

— Treci la aparat. Eu cobor la uzine.

Xavier făcu doi paşi spre uşa ascensorului şi se opri. În vârful piramidei adăsta trenul electric care străbătea distanţele-n vid cu viteza sunetului. Inginerul se întoarse şi, ridicând privirile lui mari, albastre spre Iran, zise liniştit:

— Îmi vei face raportul la întoarcere, Iran. Deşi mi se pare că e-n zadar, că de-acum înainte totul va fi în zadar...

ÎNTRE DOUĂ TIMPURI

Bătrânul Pi, într-un fotoliu larg, respiră greu. Ochii par şi mai mari în figura ovală subţiată, strâmtată parcă de apropierea morţii. Din vreme în vreme, flacăra magnetică a privirilor creşte, ca şi cum energia care mai există în fiinţa muribundului s-ar aduna toată, speriată, în ochi. O uşoară

roşeaţă încinge atunci obrajii bătrânului Pi - şi dacă ceasul n-ar fi al morţii, s-ar crede că o bucurie neaşteptată

înviorează inima Preşedintelui.