Pendula mare din perete alternează lin în cutia prelungă.

În jurul muribundului stau în reculegere, respect şi teamă, inginerul Whitt (poate viitorul Preşedinte), inginerul Filister, şeful laboratoarelor alimentare din Ceylan, Santio, subşeful uzinelor electrice din Cap-Verde, dr. Harwester, şeful Comisiei biologice şi - lângă umărul bătrânului Pi -

Olivia, în rochia ei scurtă, galbenă, cu chipul speriat, cu lacrimi mari în gene.

Pendula îşi numără singură, liniştit, clipele.

— A fost vestit şi Xavier?... întreabă muribundul, abia auzit.

Bătrânul Pi a mai întrebat de câteva ori de Xavier şi i s-a

răspuns. Acum nu mai răspunde nimeni.

Lipsa inginerului Marianei jignea pe Whitt mai mult decât pe toţi ceilalţi, căci aşteptarea aceasta îi da lui Xavier o însemnătate pe care desigur nu o avea.

— Vrei să mai semnalizezi o dată în Mariana, Olivia?

zise bătrânul.

Privind-o, zări lacrimile ei mari în gene. Bătrânul lăsă

capul în piept.

Doctorul Harwester îşi clinti pântecele mare, ca şi cum ideile lui porneau de-acolo, şi zise cu glasu-i răguşit:

— Domnule Preşedinte, Xavier, dacă ar fi voit, ar fi sosit de mult. Ar fi bine să deschideţi şedinţa numaidecât, deoarece fiecare clipă pe care o pierdeţi... adică vreau să

spun pe care o pierdem...

Bătrânul, fără a ridica privirile, şopti:

— Xavier nu vine. Îmi pare rău. Foarte rău.

Şi, după o clipă de tăcere, bătrânul Pi urmă, silindu-se a vorbi cât mai tare:

— Nu mi-a fost dat să dispar liniştit şi împăcat din scaunul acesta, ca iluştrii mei predecesori, încredinţând Guvernatorului oraşului Hawaii marele diamant al Preşedinţiei şi mâna copilei mele, cum a statornicit tradiţia milenară, de când trăim în adâncul apelor.

Bătrânul Pi tăcu, ridicând până-n dreptul ochilor diamantul uriaş pe care-l purta la degetul mic al mâinii stângi.

— Am fost sortit să despart cu existenţa mea două

Timpuri. N-aţi înţeles, oare că Omenirea nu va mai putea trăi multă vreme în fundul apelor?... Ne-am construit Oraşele aci, pentru că în miile de generaţii nu s-a iscat un singur creier

în stare să ne ducă într-o planetă nouă, sub un Soare nou, înflăcărat. Soarele nostru e roşu de mii de ani şi, când se va stinge de tot, nu va mai putea fi văzut decât ca o lună, prin lumina altor astre. Cum de a lăsat Omenirea să-i scape printre degete materiile radioactive pe care totuşi le-a mânuit atâtea secole?... Le-am pierdut printre degete - şi nu ne-au mai rămas decât plumbul, fierul şi alte câteva metale, tot atât de moarte. Dacă nu izbutim să evadăm din fundul apelor, din aceste închisori de sticlă, pierim. Omenirea, din nenorocire, a părăsit de mult, dinainte de dispariţia elementelor radioactive, problema descompunerii atomului. Cu ce forţă am socotit noi că vom putea străbate distanţele interstelare?... Cine s-a mai gândit să caute Omenirii alt lăcaş?

Şi Preşedintele privi chipul fiecăruia din jur. Nu răspunse nimeni.

— Ne-am aclimatizat, ca orbii. Am strâns rezerve metalice şi electrice, ca avarii şi surzii. Am instituit cea mai simetrică organizaţie socială, după ce am stârpit din sângele nostru toate instinctele terestre. Suntem fericiţi, ca nişte muţi şi idioţi. Ne adunăm în teatrele din Hawaii să aplaudăm zadarnice spectacole. Avem Carnavalul submarin, de fiecare An Nou şi ne minunăm de noi înşine, ca nişte guşaţi. Dar cine, de mii de ani, mai cugetă la o evadare - la marea evadare din Moarte ? Unde sunt mintea şi închipuirile Omului?...

Inginerul Whitt, uimit de furia muribundului, se plecă

spre urechea doctorului Harwester şi întrebă:

— Nu-i face rău?...

— Nu, inginer Whitt, răspunse bătrânul Pi înainte ca doctorul Harwester să fi vorbit. Nu, nimic nu-mi face vreun

rău de aci înainte. Socotelile mele se încheie peste câteva minute. Dar nu pot îngădui să mai treacă pe acest fotoliu în locul meu un îngâmfat tot atât de neclintit, de stupid ca mine şi predecesorii mei. Au fost mai isteţi, mai pătimaşi, mai oameni acei barbari din epoca terestră, care străbăteau mările şi oceanele furioase în câte o scorbură de copac mânată de o zdreanţă umflată de vânt: imaginaţia lor desco-perea Continentele. În loc să fi cercetat stelele, sublimii noştri părinţi ne-au mutat în fundul apelor! În loc să căutăm să

scăpărăm aici, în fundul apelor, un mic soare nou, dacă nu izbutim cu nici un chip să evadăm, căci în fiecare atom se repetă jocul Universului cu miile lui de constelaţii - noi am organizat Clopotele Pneumatice ale raselor muribunde!...

Plecaţi! Plecaţi!... Nu pot să mai văd pe nimeni! Duceţi-vă!...

Vreau să mor singur! Nu ţin să mai joc comedia Onorurilor şi să iau parte la mascarada trecerii Puterilor prezidenţiale în mâna unui urmaş tot atât de sterp şi de nevolnic ca mine!...

Inginerul Filister, şeful Alimentaţiei, deşi roşcovan, se făcu parcă şi mai stacojiu, întrebându-se:

— A înnebunit Preşedintele?...

Bătrânul Pi se clinti în fotoliul în care păruse înmărmurit şi cu ochii mari deschişi, purtându-i ca o conştiinţă peste cei de faţă, zise neînduplecat:

— Omenirea nu mai are nevoie de niciun Preşedinte!...

Ea aşteaptă un Mântuitor. Din clipa aceasta, începe Timp nou. Cine va veni după mine?

Şi bătrânul nu se mai clinti. Farurile ochilor se stinseră

pe-ncetul, şi în curând pe chipul lui, de un oval desăvârşit, nu mai trăi decât surâsul de gheaţă al morţii, ivit pe nesimţite.

— A murit! A murit! zise doctorul Harwester înspăimântat.

Toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi. Olivia îngenunche şi îşi lăsă fruntea pe mânuţa albă a mortului. Nu mai plângea. Nici un fior nu-i mai scutura trupul tânăr.

Pătrunsă de duhul care schimbase fiinţa atât de cunoscută a tatălui ei în altcineva, Olivia încerca să simtă

măcar din frigul mâinii lui, prin fruntea ei înfierbântată, că

bunul tată fusese totuşi...

— Ce încurcătură!... izbucni inginerul Filister, ridicând mâinile în sus. La aşa ceva nu m-am aşteptat!... Ce e de făcut?... se întoarse el către Whitt.