Bătrânul Pi tăcu, ridicând până-n dreptul ochilor diamantul uriaş pe care-l purta la degetul mic al mâinii stângi.
— Am fost sortit să despart cu existenţa mea două
Timpuri. N-aţi înţeles, oare că Omenirea nu va mai putea trăi multă vreme în fundul apelor?... Ne-am construit Oraşele aci, pentru că în miile de generaţii nu s-a iscat un singur creier
în stare să ne ducă într-o planetă nouă, sub un Soare nou, înflăcărat. Soarele nostru e roşu de mii de ani şi, când se va stinge de tot, nu va mai putea fi văzut decât ca o lună, prin lumina altor astre. Cum de a lăsat Omenirea să-i scape printre degete materiile radioactive pe care totuşi le-a mânuit atâtea secole?... Le-am pierdut printre degete - şi nu ne-au mai rămas decât plumbul, fierul şi alte câteva metale, tot atât de moarte. Dacă nu izbutim să evadăm din fundul apelor, din aceste închisori de sticlă, pierim. Omenirea, din nenorocire, a părăsit de mult, dinainte de dispariţia elementelor radioactive, problema descompunerii atomului. Cu ce forţă am socotit noi că vom putea străbate distanţele interstelare?... Cine s-a mai gândit să caute Omenirii alt lăcaş?
Şi Preşedintele privi chipul fiecăruia din jur. Nu răspunse nimeni.
— Ne-am aclimatizat, ca orbii. Am strâns rezerve metalice şi electrice, ca avarii şi surzii. Am instituit cea mai simetrică organizaţie socială, după ce am stârpit din sângele nostru toate instinctele terestre. Suntem fericiţi, ca nişte muţi şi idioţi. Ne adunăm în teatrele din Hawaii să aplaudăm zadarnice spectacole. Avem Carnavalul submarin, de fiecare An Nou şi ne minunăm de noi înşine, ca nişte guşaţi. Dar cine, de mii de ani, mai cugetă la o evadare - la marea evadare din Moarte ? Unde sunt mintea şi închipuirile Omului?...
Inginerul Whitt, uimit de furia muribundului, se plecă
spre urechea doctorului Harwester şi întrebă:
— Nu-i face rău?...
— Nu, inginer Whitt, răspunse bătrânul Pi înainte ca doctorul Harwester să fi vorbit. Nu, nimic nu-mi face vreun
rău de aci înainte. Socotelile mele se încheie peste câteva minute. Dar nu pot îngădui să mai treacă pe acest fotoliu în locul meu un îngâmfat tot atât de neclintit, de stupid ca mine şi predecesorii mei. Au fost mai isteţi, mai pătimaşi, mai oameni acei barbari din epoca terestră, care străbăteau mările şi oceanele furioase în câte o scorbură de copac mânată de o zdreanţă umflată de vânt: imaginaţia lor desco-perea Continentele. În loc să fi cercetat stelele, sublimii noştri părinţi ne-au mutat în fundul apelor! În loc să căutăm să
scăpărăm aici, în fundul apelor, un mic soare nou, dacă nu izbutim cu nici un chip să evadăm, căci în fiecare atom se repetă jocul Universului cu miile lui de constelaţii - noi am organizat Clopotele Pneumatice ale raselor muribunde!...
Plecaţi! Plecaţi!... Nu pot să mai văd pe nimeni! Duceţi-vă!...
Vreau să mor singur! Nu ţin să mai joc comedia Onorurilor şi să iau parte la mascarada trecerii Puterilor prezidenţiale în mâna unui urmaş tot atât de sterp şi de nevolnic ca mine!...
Inginerul Filister, şeful Alimentaţiei, deşi roşcovan, se făcu parcă şi mai stacojiu, întrebându-se:
— A înnebunit Preşedintele?...
Bătrânul Pi se clinti în fotoliul în care păruse înmărmurit şi cu ochii mari deschişi, purtându-i ca o conştiinţă peste cei de faţă, zise neînduplecat:
— Omenirea nu mai are nevoie de niciun Preşedinte!...
Ea aşteaptă un Mântuitor. Din clipa aceasta, începe Timp nou. Cine va veni după mine?
Şi bătrânul nu se mai clinti. Farurile ochilor se stinseră
pe-ncetul, şi în curând pe chipul lui, de un oval desăvârşit, nu mai trăi decât surâsul de gheaţă al morţii, ivit pe nesimţite.
— A murit! A murit! zise doctorul Harwester înspăimântat.
Toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi. Olivia îngenunche şi îşi lăsă fruntea pe mânuţa albă a mortului. Nu mai plângea. Nici un fior nu-i mai scutura trupul tânăr.
Pătrunsă de duhul care schimbase fiinţa atât de cunoscută a tatălui ei în altcineva, Olivia încerca să simtă
măcar din frigul mâinii lui, prin fruntea ei înfierbântată, că
bunul tată fusese totuşi...
— Ce încurcătură!... izbucni inginerul Filister, ridicând mâinile în sus. La aşa ceva nu m-am aşteptat!... Ce e de făcut?... se întoarse el către Whitt.
Guvernatorul general al oraşului Hawaii, după o clipă de gândire, zise cu glas energic:
— Domnilor, în această clipă unică în istoria Omenirii, daţi-mi voie să salut cu adâncă veneraţie amintirea Preşedintelui Pi, conştiinţa înaltă pe care noi cei din jur nici nu o bănuiam. Alături de trupul lui neînsufleţit, în grelele împrejurări politice în care ne-a lăsat, vom găsi poate mai lesne prilej de bună înţelegere. Să nu discutăm deci ideile marelui dispărut care ar putea provoca dezbinări în sânul Comitetului, ci să ne mulţumim a-i urma exemplul de devotament şi să lăsăm Adunării Anuale a Omenirii dreptul de a alege un Preşedinte fără de care cred că...
Şi privi spre Olivia.
Dar Olivia încă nu se ridicase de lângă mort.
Situaţia era gravă. Oraşele trebuiau vestite că
Preşedintele încetase din viaţă - dar se putea, oare, arunca asupra Omenirii spaima din ultimele cuvinte rostite de Pi?
Toate vrăjmăşiile care mocneau ascunse ar ieşi la iveală.
Materiile prime din care Cap-Verde şi Ceylan îşi ţineau uzinele şi laboratoarele ar înceta de a mai pleca din Mariana, iar locuitorii din Oraşele teoretice şi aristocrate ar pieri în câteva zile de foame şi frig. Şi la urmă, lăsaţi în voia instinctelor lor barbare, ar pieri şi marianii.
Inginerul Whitt, spre care se îndreptau privirile tuturor, zise răspicat:
