Am ajuns să cred că noi, femeile, suntem fiinţe inferioare: tragem înapoi, cum am mai fost. Mergem înainte numai întrucât ne iau bărbaţii cu ei, Whitt. Lasă-mă să te iubesc - o, mai cu seamă acum, când simt că te pierd!

Whitt nu răspunse. Lucia puse iar mâinile mici pe umerii lui, dar nu se apropie. Privirile ei îl învăluiră într-o dulce nelinişte. Cu blândeţe, Whitt se desprinse. Soneria de la ascensor îl chemă. Avea o întâlnire cu doctorul Harwester, pe care-l bănuia vinovat de disperarea care-l ucisese de curând pe inginerul Manido de la Electricitate.

Ce se petrecea? Era într-adevăr moartea atât de aproape?...

— Nu stau mult la doctorul Harwester, zise încet. Te mai găsesc?... De când a murit bătrânul Pi, nu mai pot suferi să

rămân singur. Nu e ciudat?...

Lucia răspunse:

— Eu nu plec, Whitt. Te aştept aici şi după schimbul echipelor. Şi să vii înapoi voios! Îmi dai voie să te îmbrăţişez?... Cum făceau soţiile credincioase acum o sută de mii de ani!...

Cu această glumă în care tremura totuşi un adevăr, Lucia îşi lipi ovalul rece al chipului de ovalul parcă şi mai rece al lui Whitt.

Coborând spre doctorul Harwester, inginerul Whitt se

încrucişa cu ascensoarele în care oamenii, cântând în cor, se duceau spre Laboratoare. Era ora cinci dimineaţa, când răsărea odinioară Soarele aproape alb de incandescenţă

deasupra munţilor, mărilor şi oraşelor de piatră de la suprafaţa Pământului.

Ei nu ştiau - nu ştiau încă!

Doctorul Harwester, pântecos, cu faţa apoplectică, ieşi întru întâmpinarea inginerului Whitt. Îl bătu Pe umăr cu bunăvoinţă:

~ Nu-ţi face inimă rea, Whitt! Al tău e viitorul!

Olivia va renunţa singură la Preşedinţia care nu-i foloseşte la nimic şi se va grăbi să-şi aleagă repede soţul, de care, te asigur, sângele, glandele, părul ei fierbinte de mariană au mare şi urgentă nevoie! Fetele negre n-au suferit niciodată de prea mult intelect şi instinctul lor n-a fost niciodată îndestul de satisfăcut, hahaha!... Vino repede să

vezi nişte peştişori, Whitt, să juri că sunt oameni mici. Numai privirea lor e cam idioată...

Cu braţul miniatural pe după grumajii inginerului Whitt, doctorul îl duse prin câteva săli cu bolnavi care aşteptau să

fie operaţi, apoi coborâră trepte în spirală şi se opriră într-o uriaşă sală circulară, răcoroasă, cu un mare bazin la mijloc şi numeroase colivii acvatice pe pereţi.

— Medicii şi doctoriţele care lucrează sus, în sălile de operaţie şi în farmaciile Institutului, cunosc acest admirabil refugiu marin?... întrebă inginerul Whitt.

— O! Nu!... De altfel, nici nu i-ar interesa... Aci, în afară

de dumneata, iubite Whitt, n-a mai fost până acum decât bătrânul Pi, câteva zile după alegerea lui ca Preşedinte. Aci nu vine nimeni. E laboratorul meu secret.

— Alchimia dumitale?... zise ironic inginerul. Şi ce minuni ai iscodit?... Să vedem! Am venit la dumneata, doctore, nu să mă cauţi de vreo boală, cum ţi-o fi spus secretara mea, chimista Lucia.

— Bănuiam că Lucia exagerează... râse doctorul.

— Am venit, urmă inginerul Whitt, să aflu părerea dumitale asupra nebuniei subite a sărmanului Pi şi dacă este îndreptăţită - din punctul dumitale de vedere - sinistra lui profeţie care a tulburat toată ordinea noastră socială. Părerea mea o bănuieşti şi e strict ştiinţifică: atâta vreme cât Craterul din fundul oraşului Mariana ne furnizează flăcări - şi avem de pe-acum oarecare rezerve metalice - civilizaţia submarină

e în plin progres. În afară de melancolia care a cuprins câteva din personalităţile mai de seamă şi de care, mărturisesc, mi-e teamă să nu mă molipsesc până la urmă şi eu, cred că nimic nu ameninţă fericirea oamenilor. Eu nu vreau să mă las influenţat de isteriile moderne. Ar fi nevoie poate de o mai esenţială purificare a sângelui nostru de reziduurile străvechi, pământeşti, recunosc, dar ele nu mai sunt de mult un pericol prea serios. Doctorul Harwester ascultă cu luare-aminte cuvintele bine cumpănite ale inginerului Whitt, în care regăsi îndrăzneaţă lui luciditate - dar nu avu curajul să ridice privirile. Foarte serios - el care de obicei trăia într-o veselie neîntreruptă, deşi cam enervantă şi provocând o febră rece -

doctorul Harwester răspunse:

— Whitt, de ce să discutăm lucruri atât de însemnate şi, ca toate lucrurile însemnate, destul de triste?... Vino mai bine în partea asta a peretelui de cristal, să-ţi arăt ceva minunat!

Stinse toate luminile. O clipă rămaseră amândoi în întuneric. Ca un zumzet îndepărtat abia se mai auzeau şuierăturile fine ale ascensoarelor, murmurul cu presiuni ritmice, îndepărtate, al ventilatoarelor Oraşului.

Doctorul Harwester învârti un buton, şi un puternic reflector roşu, izbind peretele dublu de cristal, ţâşni departe în apele Oceanului, ca un tunel care se pierdea în zare. După

câteva minute se ivi în fluidul de lumină roşie o balenă mică.

Apoi alte câteva şi mai mici.

— Iată, inginer Whitt, ce a mai rămas din balenele de odinioară, mari cât un Oraş. Am reuşit să mă-m-prietenesc cu vreo câteva dintre ele. Ne înţelegem de minune. Vin la mine ori de câte ori semnalizez cu roşu. Când izbutesc să

vânez peşti, poftesc balenele aici, în bazin, în vizită. Ele cunosc bine drumul, pe dedesubt...

Şi astfel, pe rând, cu luminile întregului spectru, doctorul Harwester arătă inginerului Whitt ultimele forme, minuscule şi degenerate, ale vieţuitoarelor marine. Numai câteva caracatiţe crescuseră uriaşe, asemenea unor copaci ecuatoriali din epoca întâi a Soarelui - şi cu braţele lor aspre, lungi, se târau de-a lungul peretelui de cristal, flămânde de lumini.

Apoi, doctorul Harwester stinse reflectoarele şi aprinse luminile mici, puternice şi albe, din coliviile atârnate pe pereţi. În fiecare, inginerul Whitt găsi câte o specie de peşte ciudat, cu aripioare ca nişte mâini, cu buze surâzătoare, neschimbat, cu o scăpărare îndurerată sau numai tristă şi rece în ochii rotunzi, care parcă voiau să grăiască.

— Vorbeşte-le, Whitt. Nu-ţi vor răspunde, dar te vor înţelege!...

Inginerul Whitt se-ntoarse, mai mult enervat decât obosit de cercetarea coliviilor, şi întrebă cu o învinuire:

— Doctore, ce e toată mascarada asta?...

— Credeam e-ai să-nţelegi singur. Mai e nevoie să-ţi explic?...

— Nu-nţeleg nimic!

— Mă surprinde. Mi se pare, iubite Whitt, că nu vrei să-nţelegi!...

Apoi, mai mult cu răsuflarea, cu ochii mari deschişi în care Whitt citi toate spaimele morţii:

— Suntem la sfârşitul vieţii, prietene Whitt! Bătrânul Pi n-a murit nebun! Căci nu e de ajuns, spre a trăi, să adunăm metale, să înmagazinăm energie electrică în acumulatori de plumb, să fabricăm alimente sintetice, nesimţitori la stingerea Soarelui, la îngheţul Pământului şi al apelor în fundul cărora ne-am refugiat. Formele făpturii noastre se schimonosesc.

Sângele se subţiază, carnea se topeşte pe noi. Nu e o întâmplare că mâinile omeneşti s-au redus şi, când le lipim de trup, par aripioare sau solzi. Peştişorii din colivii sunt o dovadă: ai băgat de seamă că au ceva din înfăţişarea şi sufletul omului submarin? De la 120 de ani, cât trăia altădată pe glob, omul nu mai ajunge în fundul apelor decât până la 40. Femeile poartă fătul în pântec numai şase luni.

Avem de curând cazuri de trei luni şi cred că nu ne-ar fi greu să ajungem pe o cale biochimică la sarcini nu mai lungi de o săptămână. În sălile de ginecologie şi obstetrică se fac acum experienţe destul de înaintate. Vom izbuti! Ştiinţa şi tehnica noastră ne vor duce şi la această desăvârşire pe care o cere, o strigă, o ţipă întreg organismul nostru, să-l uşurăm odată,