Şi, tăcută, cutremurată de un fior, îşi duse flacăra verde a privirilor în ochii lucizi, nemişcaţi, ai bărbatului. Apoi se

depărta cu un suspin şi, privind în jos, zise:

— Whitt, de ce nu vrei să-mi îngădui să fiu mamă? Şi, după ce rosti acest gând, prinse curajul să ridice ochii şi să

zică rugătoare, dar hotărâtă:

— Copilul nostru, Whitt!... Îl voi purta în mine nouă luni, ca mamele de altădată! El nu va cădea din picioare, fără

putere, ca al celorlalte mame!...

Dar inginerul nu răspunse.

Se îndreptă spre biroul lui şi scrise câteva rânduri. Apoi semnaliza la un aparat cât un ceasornic de buzunar. Când în inima ceasornicului scapără o dată, albastru, vorbi:

— Santio, te felicit pentru ideea pe care ai avut-o la întrunirea Comitetului politic. Olivia pe scaunul bătrânului Pi e într-adevăr ca şi inexistentă. Dar situaţia nu poate ţine la nesfârşit.

Inginerul se întoarse către Lucia şi şopti mai mult cu răsuflarea, repede:

— Semnalizează la Serviciul biologic. Cheamă-l pe doctorul Harwester.

Apoi din nou, spre Cap-Verde, unde vorbea cu Santio:

— Nu eşti de părere să ne adunăm din nou?... Cât mai curând! Să luăm în sfârşit cunoştinţă de testamentul politic şi ştiinţific al fostului Preşedinte. Este inadmisibil ca un astfel de document să rămână în stăpânirea Oliviei, a cărei mentalitate avem tot dreptul s-o bănuim: ea e jumătate mariană. Vesteşte-l pe Filister, la Ceylan. Cu doctorul Harwester vorbesc eu, chiar acum. Xavier?... Din parte-mi aş

fi bucuros să vină. Dar crezi că va veni? E un personaj bizar.

Suntem înţeleşi? La ora 23, la Preşedinţie, după spectacolul de-aici, din Hawaii.

Lucia, care-l chemase pe doctorul Harwester, făcu semn inginerului Whitt să se grăbească.

Whitt se ridică repede de la locul lui şi se îndreptă spre semnalizatorul în faţa căruia se afla Lucia. Dar se răzgândi şi, oprindu-se, şopti:

— Vesteşte-l la ora 23, la Preşedinţie. Au consimţit şi ceilalţi. Nu vreau să-l mai văd, să-l mai aud!

Şi, în vreme ce Lucia îl încunoştinţa pe doctorul Harwester de întrunirea urgentă a Comitetului politic, inginerul Whitt scrise cu mâna înfrigurată pe o bucată de hârtie câteva rânduri.

— E de acord, zise Lucia apropiindu-se de Whitt. Va veni.

A spus că nimic nu-l amuză mai mult ca întrunirile Comitetului politic. O! Whitt! Petreceţi acolo într-adevăr atât de bine?...

Dar inginerul nu răspunse, ci se ridică în faţa Luciei. Îi întinse hârtia şi zise, privind încruntat în jos:

— Acum am nevoie de toată luciditatea minţii. Tu mă

tulburi. Iată aci un concediu mai lung. Poate fi prelungit.

Preumblă-te prin Hawaii, Ceylan, Mariana - unde vrei. Când ne vom revedea, cred că vom fi amândoi vindecaţi de aceste naive preferinţe sentimentale. Adio, Lucia!

Secretara luă hârtia cu un gest de care nu-şi dădu seama, şi ochii ei mari, verzi, umezindu-se în adânc, se stinseră pe-ncetul.

— Adio, zise Lucia fără a se mai lipi de el. privindu-l drept în ochi. Te voi iubi, Whitt, şi fără să te văd. Adio!

DOCTORUL MORŢII

La ora 22, în vreme ce Teatrul cel mare din Hawaii, plin până la ultimul loc, răsuna de aplauze, în palatul prezidenţial, la uşa Oliviei se auzi o bătaie uşoară. Fata preşedintelui, în aceeaşi rochie scurtă, galbenă, cu braţele goale, grumajii şi picioarele bronzate parcă de soare, întrebă

surprinsă, cu glasul ei aproape băieţesc:

— Cine e?...

Şi se ridică din scaunul de metal să deschidă.

Era doctorul Harwester.

— O! Doctore, ce drăguţ din partea dumitale că ai venit să-mi ţii de urât, acum când sunt atât de singură! Prietenele mele joacă în balet. De mult nu mi s-a mai întâmplat să fiu la ora asta acasă, şi nu pe scenă. O! e greu să ţii locul Preşedintelui şi cine ştie câtă vreme voi mai fi silită să-l ţin!...

Doctorul tuşi încurcat, bombănind ceva. Olivia, cu obrajii înroşiţi şi c-o enervare pe care nu şi-o putea ascunde, întrebă:

— Doctore, vrei să vedem şi noi spectacolul?

Fără a mai aştepta răspuns, se-ndreptă spre peretele lateral şi puse în funcţiune aparatul de televiziune. Dar pe discul învârtitor se ivi numai imaginea publicului care aplauda în picioare, frenetic, în faţa cortinei lăsate.

— Prea târziu, şopti îngândurată Olivia. Spectacolul s-a încheiat.

Opri aparatul şi, apropiindu-se cu paşi mici, repezi de doctorul Harwester, zise cu mâinile prelungi, oacheşe, împreunate pe sânii mici:

— Mi-e frică, doctore!... Ce se va mai întâmpla peste

câteva minute?... Ai cercetat bine toate hârtiile tatei?...

Doctorul Harwester zise răguşit şi tărăgănat:

— De hârtiile Preşedintelui Pi cred e-ar fi mai bine nici să nu pomeneşti. Ne-am aprinde paie în cap degeaba. Deşi nu mă pricep bine la fizico-chimie şi aproape deloc la matematică, mi se pare că notiţele pe care mi le-ai încredinţat spre cercetare erau mai mult nişte jocuri ale bătrânului. Nu cred să fie de vreun folos.

— Dar le-ai adus? întrebă Olivia. Vreau să le predau pe toate, până la ultima bucăţică de hârtie, Comitetului politic.

Nu, nu, doctore Harwester, nu vreau să fiu bănuită că am ascuns pentru mine o singură formulă sau cifră, ca s-o dau apoi cuiva ales anume de mine. N-am decât un gând, doctore: al tatălui meu, care a murit în spaima că ne pândeşte moartea.

Doctorul Harwester ascultă în tăcere, privind chipul prelung, serios al Oliviei. Cum se făcea că această gingaşă