Stinse toate luminile. O clipă rămaseră amândoi în întuneric. Ca un zumzet îndepărtat abia se mai auzeau şuierăturile fine ale ascensoarelor, murmurul cu presiuni ritmice, îndepărtate, al ventilatoarelor Oraşului.
Doctorul Harwester învârti un buton, şi un puternic reflector roşu, izbind peretele dublu de cristal, ţâşni departe în apele Oceanului, ca un tunel care se pierdea în zare. După
câteva minute se ivi în fluidul de lumină roşie o balenă mică.
Apoi alte câteva şi mai mici.
— Iată, inginer Whitt, ce a mai rămas din balenele de odinioară, mari cât un Oraş. Am reuşit să mă-m-prietenesc cu vreo câteva dintre ele. Ne înţelegem de minune. Vin la mine ori de câte ori semnalizez cu roşu. Când izbutesc să
vânez peşti, poftesc balenele aici, în bazin, în vizită. Ele cunosc bine drumul, pe dedesubt...
Şi astfel, pe rând, cu luminile întregului spectru, doctorul Harwester arătă inginerului Whitt ultimele forme, minuscule şi degenerate, ale vieţuitoarelor marine. Numai câteva caracatiţe crescuseră uriaşe, asemenea unor copaci ecuatoriali din epoca întâi a Soarelui - şi cu braţele lor aspre, lungi, se târau de-a lungul peretelui de cristal, flămânde de lumini.
Apoi, doctorul Harwester stinse reflectoarele şi aprinse luminile mici, puternice şi albe, din coliviile atârnate pe pereţi. În fiecare, inginerul Whitt găsi câte o specie de peşte ciudat, cu aripioare ca nişte mâini, cu buze surâzătoare, neschimbat, cu o scăpărare îndurerată sau numai tristă şi rece în ochii rotunzi, care parcă voiau să grăiască.
— Vorbeşte-le, Whitt. Nu-ţi vor răspunde, dar te vor înţelege!...
Inginerul Whitt se-ntoarse, mai mult enervat decât obosit de cercetarea coliviilor, şi întrebă cu o învinuire:
— Doctore, ce e toată mascarada asta?...
— Credeam e-ai să-nţelegi singur. Mai e nevoie să-ţi explic?...
— Nu-nţeleg nimic!
— Mă surprinde. Mi se pare, iubite Whitt, că nu vrei să-nţelegi!...
Apoi, mai mult cu răsuflarea, cu ochii mari deschişi în care Whitt citi toate spaimele morţii:
— Suntem la sfârşitul vieţii, prietene Whitt! Bătrânul Pi n-a murit nebun! Căci nu e de ajuns, spre a trăi, să adunăm metale, să înmagazinăm energie electrică în acumulatori de plumb, să fabricăm alimente sintetice, nesimţitori la stingerea Soarelui, la îngheţul Pământului şi al apelor în fundul cărora ne-am refugiat. Formele făpturii noastre se schimonosesc.
Sângele se subţiază, carnea se topeşte pe noi. Nu e o întâmplare că mâinile omeneşti s-au redus şi, când le lipim de trup, par aripioare sau solzi. Peştişorii din colivii sunt o dovadă: ai băgat de seamă că au ceva din înfăţişarea şi sufletul omului submarin? De la 120 de ani, cât trăia altădată pe glob, omul nu mai ajunge în fundul apelor decât până la 40. Femeile poartă fătul în pântec numai şase luni.
Avem de curând cazuri de trei luni şi cred că nu ne-ar fi greu să ajungem pe o cale biochimică la sarcini nu mai lungi de o săptămână. În sălile de ginecologie şi obstetrică se fac acum experienţe destul de înaintate. Vom izbuti! Ştiinţa şi tehnica noastră ne vor duce şi la această desăvârşire pe care o cere, o strigă, o ţipă întreg organismul nostru, să-l uşurăm odată,
după mii de ani de povară, de cea mai însemnată şi caracte-ristică funcţie a vieţii, care era naşterea. În curând vom procrea în utere din cauciuc la o anumită temperatură, unde noi şi iubitele prescrise de Comisia eugenică ne vom depune şi amesteca, prin bună înţelegere, icrele. Hahaha!...
— Tocmai dumneata, doctore Harwester, care ai făcut atâtea lucrări şi descoperiri însemnate în direcţia procreării artificiale, te plângi de progres?...
— Mă plâng?... Deloc!... Eu nu mă plâng niciodată de nimic, prietene Whitt! Eu sunt vesel - cel mai chefliu dintre oameni!... Râd toată ziua! Uite, râd şi acum: ha! ha! ha!...
— Dar acest progres e fatal, doctore Harwester. Evoluţia omenirii merge, din clipa ivirii ei pe Pământ, de la materie către spirit - la spiritul din care poate a purces. Crezi oare că
e cu putinţă să ne oprim la mijlocul drumului, la o formă
oarecare materială, oricât de subtilă, dar care e tot materie şi nu încă spirit pur?...
— E fatal! Exact ce cred şi eu!... Sfârşitul materiei, şi deci al vieţii, e fatal. Din ceasul în care omul a făcut marele progres de a se rupe cu desăvârşire de scoarţa pământească
şi s-a mutat în Oraşele de sticlă din fundul Oceanelor, evoluţia lui până azi şi de azi înainte nu cunoaşte stări pe loc şi nici nu e cu putinţă s-o mai oprim într-un punct oarecare al vieţii, pe care ne-am hotărât să-l credem culmea forţei şi a frumuseţii ei. Alimentarea sintetică, ajunsă la forma perfecţionată a parfumurilor, a suprimat funcţiile organelor nutritive, a redus mădularele la un rudiment schematic şi vom ajunge la stârpirea lui definitivă. Glandele nu mai secretă decât tot un soi de miresme, asemenea glandei craniene care a luat, prin dezvoltarea gândirii, proporţii
fantastice, în paguba trupului devenit nefolositor, purtat ca o vechitură şi ca un apendice inform, leneș şi infect. Îmi pare rău că, înainte de a coborî în această cameră circulară, unde controlez degradarea formelor vieţii, nu ţi-am arătat sus, în sălile medicale, caracterul bolilor contemporane.
— Le ştiu, răspunse inginerul Whitt. Ele sunt bolile condiţiilor actuale de viaţă - şi atât. E firesc ca oamenii tereştri, mult mai grosolani, să fi fost bântuiţi de beteşuguri mai grosolane.
Doctorul Harwester ridică un deget:
— Care puteau fi lecuite, prietene Whitt. Bolile oamenilor submarini nu mai pot fi lecuite. Cum să redau viaţa protoplasmei care intră în descompunere din loc în loc, fără
vreo pricină văzută sau ştiută, chiar în trupul fiinţei vii?...
Cum să creez oamenilor o înfăţişare cumsecade, când vin şi-mi arată că li se usucă un braţ, ca o algă, li se răsuceşte un picior ca un şarpe şi începe ochiul să le curgă din cap, ca un melc? A mai părăsit vreun bolnav clinicile noastre? De la 36 de grade, temperatura sângelui omenesc a scăzut la 25 şi scade cel puţin o jumătate de grad cu fiecare generaţie.
Urcarea temperaturii artificiale a Oraşelor nu ajută câtuşi de puţin păstrării sângelui - cel mult creează o şi mai mare diferenţă de căldură, şi de-aci numeroase cazuri de asfixie, care par atât de inexplicabile. Sângele nostru era roşu pe Pământ, demult e trandafiriu şi tinde aici, în fundul apelor, să devină alb, ca puroiul. Oamenii de odinioară ai progresului au părăsit scoarţa tare şi s-au mutat în oceane: ei au crezut că viaţa e o forţă care, spre deosebire de toate celelalte ale Universului, nu se va subţia şi nu va pieri niciodată. Am ocolit însă aproape toată circumferinţa vieţii şi
ne apropiem de punctul de unde am pornit: de amoeba din adâncul apelor mării. E fatal! Întocmai ce spuneai adineauri, inginer Whitt!... Ce puteau prevedea oamenii crescuţi pe scoarţă tare şi, prevăzând, ce puteau face? Am cugetat adesea în faţa pacienţilor mei întinşi pe targa şi care deveneau în câteva ceasuri reptile şi moluşte cu sânge alb şi rece, că nici o prevedere n-ar fi folosit la nimic. Să fi luat oamenii cu ei în fundul mărilor câteva herghelii de armăsari, elefanţi, hipopotami şi alte animale mari, cu sânge mult, fierbinte?... Sângele lor, oricât de roşu, după câteva secole s-ar fi răcit şi albit şi el. Să fi cultivat pe trupul viu al acestor monştri, colonii de milioane de ploşniţe care au însuşirea de a păstra şi înmulţi globulele roşii?... Dar cât puteau ţine în oraşele noastre de sticlă această şmecherie cu flirt şi această
dobândă?
Doctorul Harwester tăcu.
