“Bătrânul Pi iubea tocmai puterea îndoielii mele”.

Şi întrebă tare:

— Cine ia lampa?... Santio zise liniştit:

— Lampa trebuie lăsată în seama inginerului Whitt. În laboratoarele lui de chimie va găsi mai repede gazul sau combinaţia de gaze necesară ultimului con, unde materia primă intră în dezagregare.

Olivia, dreaptă ca o sabie brumată, răspunse numaidecât:

— Nu, Santio, descoperirea gazului atrage după sine prea multe puteri şi drepturi. Nimeni nu poate avea dreptul întâietăţii decât cu învoirea tuturor. Neagă cineva acest drept inginerului Whitt?...

Niciun răspuns.

Olivia mai întrebă o dată şi se uită cu speranţă la Xavier.

Xavier nu răspunse.

Olivia, cu obrajii uşor aprinşi, ca şi cum prin această

renunţare era dăruită lui Whitt, zise:

— Inginer Whitt, îţi înmânez lampa tatei. Îţi urez succes şi te felicit. Camarazii dumitale te socotesc întâiul dintre ei.

— Dacă-mi daţi voie! Daţi-mi voie!... zise doctorul Harwester, cu o răguşeală plină de goluri şi, mişcând din mâini, îşi făcu loc. Trebuie să mărturisesc că nu-n-ţeleg câtuşi de puţin toată această mascaradă! Nu, dragii mei, nu!

Destinul nostru nu e afară de noi, ci în noi - şi cu noi s-a isprăvit! Am ars peticele de hârtie ale bătrânului Pi, care suferea ca şi voi toţi de aceeaşi închipuire, visând, ca un protest, o reîncepere a vieţii. Le-am distrus degeaba, văd, căci urmele halucinaţiei lui le-aţi găsit şi voiţi să le duceţi mai departe. Noroc bun!... Dar eu nu mă amestec. Am mai rămas cu un dram de bun-simţ şi, dacă e să pier, cel puţin să nu pier blestemând şi urlând ca nefericitul meu prieten!...

Olivia îl întrebă, aproape cu frică:

— Şi ce crezi că trebuie să facem, doctore? Să ne sinucidem numaidecât, ca să ne lecuim de mâhnire? Să

pierim ca să nu disperăm?

Doctorul Harwester răspunse înveselit:

— Să ne sinucidem? Ha-ha-ha!... Ar fi o prostie şi mai tristă decât nebunia bătrânului Pi. Dimpotrivă, să trăim, domnişoară Olivia! Să trăim! Să ne mişcăm, să cântăm, să

dănţuim!... Alegem Preşedinte numaidecât pe cineva dintre noi, care să nu mai fie torturat de viitorul Omenirii niciodată, întrezărit sau ghicit de închipuirea lui înfierbântată, halucinată - ci să vegheze numai la ordinea muncii Oraşelor.

Domnişoară Olivia, dumneata, la Teatru, îţi vei relua locul în

fruntea baletului. Să lărgim dreptul la dans, ca toate fetele Oraşelor să danseze cu rândul, în balete noi, pe scena teatrului din Hawaii. Muzica să devină obligaţie universală: toţi bărbaţii să alcătuiască orchestre parţiale pe laboratoare şi ateliere, care să poată fi reunite în orchestra universală a Omenirii. Toate Oraşele să devină scenele aceluiaşi teatru, viaţa întreagă - o simfonie şi un dans. Iar pentru ultimele clipe, când vom simţi că scade şi luciditatea inteligenţelor noastre, să împărţim tuturor fiolele cu esenţă de opium şi morfină - ca murind să ne topim în cel mai voluptuos vid de viaţă. Ar fi singurul sfârşit demn de oamenii care au preschimbat acest glob de stânci şi noroi într-o bijuterie cerească, ei care au dat protoplasmei iniţiale virtuţile gândirii electrice. Cunoaşte careva dintre dumneavoastră un mai savuros sfârşit de bal biologic şi solar?...

Întorcându-se ironic către inginerul Whitt, zise: —

Pune-te pe lucru şi găseşte gazul 8 !... Şi, după ce-l vei găsi, mântuie această Omenire putredă, mut-o în constelaţia Orionului sau în fundul Pământului, unde, intrând în mlaştini să orăcăim ca broaştele, să ne amestecăm cu mormolocii... Oac! Oac! Oac! Inginer Whitt, Oac! Oac! Oac!...

Şi, într-un hohot de râs, dând din mâini ca şi cum ar fi voit să se scuture de un haz care prea îl irita, doctorul Harwester se îndreptă spre uşă.

În urma lui rămase o tăcere grea.

— Nu putem lua în serios această batjocură, zise deodată indignat inginerul Filister. Noi avem nevoie de fapte, nu de idei! Eu produc fiole cu arome alimentare, inginerul Xavier metale, inginer Santio electricitate, inginer Whitt

formule chimice. Trebuie să producem - restul nu ne interesează.

Urmă o discuţie asupra ţelurilor Preşedintelui Pi, căutarea unei Constelaţii noi sau adâncirea Omenirii în Pământ, mai aproape de sâmburele de foc. Inginerii Whitt şi Xavier se arătară adversari neîmpăcaţi: directorul general al Capitalei credea că planeta cea mai apropiată dincolo de Pământ putea fi mortală pentru circuitele electrice ale celulelor noastre, acordate pentru sistemul solar.

— Nu trebuie să părăsim Pământul!... a încheiat inginerul Whitt.

— Şi dacă ne părăseşte el?... a întrebat Xavier.

Pământul ne părăseşte de mii de ani, şi noi ne încăpăţânăm să ne ţinem de el. Coborârea în fundul apelor a fost o greşeală. Trebuie să evadăm!...

Dar asupra acestei discuţii plutea spiritul batjocoritor, distrugător, al doctorului Harwester.

Toţi cei de faţă simţeau că zămisliseră numai un joc de vorbe: Oamenii erau încă prizonierii apelor şi ai morţii apropiate.

Înainte de încheierea şedinţei, s-a redactat un comunicat pentru Oraşe:

“Comitetul politic discută continuarea unei descoperiri a fostului Preşedinte. Locul prezidenţial e vacant. De rezultatele descoperirii şi utilizării ei depinde soarta Omenirii.”

Fu întâia recunoaştere publică a cataclismului apropiat.

În camera ei mică şi galbenă, cu perdele albastre, după

ce şi-a luat baia de lumină care-i împrospăta nervii, Olivia găsi tot baletul: pe Maria, Bebi, Laurenţia, Felonia, Nadia, Sonia - şi “plevuşcă”, fetele-eleve.

— Ce e cu voi?... Întrebă Olivia palidă şi întinzându-le mâinile prieteneşte.

Toate vorbiră odată; cu glas mâhnit. Olivia nu înţelese nimic.

— Ce spuneţi?... întrebă ea din nou.

Fetele răspunseră cu glas şi mai ridicat, tot mâhnite.

— Nu, aşa nu înţeleg nimic, zise Olivia, intrând în mijlocul lor. Pe rând! Ce e, Maria?... Vorbeşte!

Dar în locul Măriei vorbi Sonia, prietena Oliviei, cu trupul alb ca zăpezile eterne şi ochii albaştri, mari, subliniaţi cu violet dedesubt, cu negru subţire - sprâncenele - deasupra:

— Olivia, fetele sunt mâhnite că ai fugit din balet, şi pe nedrept. De ce n-ai venit astă seară la Teatru? Preşedintele n-a fost încă ales şi tu nu eşti încă soţia nimănui... Fetele nu vor să mai joace fără tine!