Tăcea şi inginerul Whitt. Oare, să fi pătruns şi în conştiinţa lui credinţa că viaţa a ajuns la capăt şi ceea ce el socotea ca semn al unei supreme civilizaţii este numai o putreziciune strălucitoare şi o agonie cu ultime pâlpâiri de mucegai? Nu. Căci după o clipă de gândire, inginerul Whitt zise revoltat:
— N-aş fi crezut niciodată, doctore, că-n înfăţişarea dumitale voioasă şi plină de sănătate sălăşluiesc atâta mâhnire şi suferinţă. Om de ştiinţă, adică de încredere, dumneata ai mai curând un suflet nesigur de astrolog, o minte neliniştită de mag. Te-am pierdut şi pe dumneata!...
Doctorul Harwester, măsurându-l cu o privire pătrunzătoare, voi să răspundă. Dar gândi că e de prisos.
Lăsă capul în jos.
Inginerul Whitt adăugă:
— Mi se pare, doctore, că sunt singurul om care mai crede că destinul lui nu s-a-ncheiat! E trist totuşi, doctore Harwester, să rămână cineva optimist singur în toată
omenirea...
— De ce? Rămâi optimist mai departe, prietene Whitt!...
Îmi pare rău că nu pot fi şi eu!... Mi-ar ajuta să privesc mai uşor viaţa stingându-se şi aş muri cu seninătatea cu care altădată oamenii se culcau şi adormeau.
În ascensorul care-l ducea spre laboratoare, inginerul Whitt se simţi copleşit. Nebunia bătrânului Pi, care cerea urmaşilor lui o urgentă sforţare, o încordare de geniu grăbită, rapidă, pentru mântuirea vieţii, nu era deci nebunie, ci conştiinţă. Oare, nu cumva singurătatea inginerului Xavier din Mariana avea acelaşi înţeles misterios ca şi veselia şi pofta de viaţă ale doctorului Harwester?... Şi atunci ce rost mai are învrăjbirea şi îndârjirea de acum - când sunt cu toţii meniţi sfârşitului apropiat?
Lucia îi ieşi înainte, vestind că echipa s-a schimbat, iar bărbaţii şi femeile au luat înainte de plecare baia de lumină
împotriva somnului. Inginerul Whitt abia asculta. Era palid.
— Nici un accident?... întrebă el deodată.
Şi aşteptă răspunsul ca pe o revelaţie.
— O! Whitt, ştii bine că avem întotdeauna o pierdere de 10% din materialul omenesc, la fiecare schimb de echipe. De vină e serviciul eugenie: nu mai supraveghează atât de strict calitatea indivizilor procreatori şi, mai cu seamă, îngăduie de-o vreme încoace naşterile urgente, după sarcini prea scurte. Ar trebui să te ridici, Whitt, să ceri măsuri de
îndreptare.
Inginerul, fără a se aşeza la biroul său, cu ochi mari deschişi, privi în ochii verzi, de o inteligenţă atât de delicată
şi de gingaşă, ai Luciei, ca şi cum afla pentru întâia oară
aceste întâmplări atât de obişnuite şi cunoscute.
— Da, da, zise inginerul repede, voi interveni!... Voi interveni numaidecât!... Serviciul naşterilor s-a birocratizat, iar doctorul Harwester se ţine de glume Şi de farse!
Lucia zise, crezând că-l linişteşte:
— O! Whitt, cred că e o stare generală. Nu suntem persecutaţi numai noi. Şi la Alimentaţie ponderea pierderilor e aproape 10%. La Electricitate, la marii Generatori, s-a luat mai de mult măsura ca fiecare om în serviciu să fie dublat de un om în repaus, pentru orice eventualitate. În Mariana, accidentele de muncă sunt mai mici, după câte am aflat. Dar marianii suferă de viciul unei alimentaţii ordinare şi dau şi ei o mare mortalitate.
Inginerul Whitt abia asculta.
— Lucia, zise el deodată, punând mâna mică pe umărul ei alb, oamenii din laboratoarele noastre mor... vreau să zic...
mor tot aşa?...
— Da, răspunse Lucia, apropiindu-se. O! Whitt!... De ce eşti azi atât de preocupat? Atât de străin parcă?...
— Oamenii noştri cad cu ochii mari deschişi?.. Cad cu picioarele muiate?... şopti inginerul Whitt la urechea Luciei, care, întunecându-şi pe nesimţite luminile verzi ale ochilor, lipise răcoarea fiinţei ei subtile de trupul lui rece.
— O! Whitt! dragul meu - noi nu vom muri niciodată!
Şi, tăcută, cutremurată de un fior, îşi duse flacăra verde a privirilor în ochii lucizi, nemişcaţi, ai bărbatului. Apoi se
depărta cu un suspin şi, privind în jos, zise:
— Whitt, de ce nu vrei să-mi îngădui să fiu mamă? Şi, după ce rosti acest gând, prinse curajul să ridice ochii şi să
zică rugătoare, dar hotărâtă:
— Copilul nostru, Whitt!... Îl voi purta în mine nouă luni, ca mamele de altădată! El nu va cădea din picioare, fără
putere, ca al celorlalte mame!...
Dar inginerul nu răspunse.
Se îndreptă spre biroul lui şi scrise câteva rânduri. Apoi semnaliza la un aparat cât un ceasornic de buzunar. Când în inima ceasornicului scapără o dată, albastru, vorbi:
— Santio, te felicit pentru ideea pe care ai avut-o la întrunirea Comitetului politic. Olivia pe scaunul bătrânului Pi e într-adevăr ca şi inexistentă. Dar situaţia nu poate ţine la nesfârşit.
