— Mi se pare că ideea Preşedintelui se poate ghici destul de uşor. Acest fir circulă pe-o bucată de metal, desigur cu cea mai mică cifră de coeziune. Cele opt conuri sunt cu opt cuptoare, care au opt gaze diferite, la anumită temperatură
provocată de spiralele de platină, au menirea să desfacă progresiv atomii. Preşedintele n-a găsit gazul ultimului con...
Filister exclamă:
— Exact! Santio a văzut exact!... Dacă bătrânul Pi mai trăia încă un an, ducea descoperirea până la capăt!...
Xavier se apropie de masă. Citi cu luare-aminte formulele înscrise pe conuri. Apoi, desfăcând mânuţele albe de trup, ca şi cum ar fi voit să se depărteze repede, zise:
— Bătrânul Pi, trăind încă un an, ar fi inventat lampa descompunerii atomilor, dacă există într-adevăr în Univers fluidul necesar ultimului con. Există?
Pe chipul Oliviei, a cărei frumuseţe în bucurie la apropierea lui Xavier se deschisese o clipă ca o veche floare tropicală, trecu o umbră.
— Tata avea multă încredere în dumneata, inginer Xavier, şi dumneata nu ştii, oare, decât să te îndoieşti?
Xavier privi în ochii Oliviei şi gândi fără să se grăbească:
“Bătrânul Pi iubea tocmai puterea îndoielii mele”.
Şi întrebă tare:
— Cine ia lampa?... Santio zise liniştit:
— Lampa trebuie lăsată în seama inginerului Whitt. În laboratoarele lui de chimie va găsi mai repede gazul sau combinaţia de gaze necesară ultimului con, unde materia primă intră în dezagregare.
Olivia, dreaptă ca o sabie brumată, răspunse numaidecât:
— Nu, Santio, descoperirea gazului atrage după sine prea multe puteri şi drepturi. Nimeni nu poate avea dreptul întâietăţii decât cu învoirea tuturor. Neagă cineva acest drept inginerului Whitt?...
Niciun răspuns.
Olivia mai întrebă o dată şi se uită cu speranţă la Xavier.
Xavier nu răspunse.
Olivia, cu obrajii uşor aprinşi, ca şi cum prin această
renunţare era dăruită lui Whitt, zise:
— Inginer Whitt, îţi înmânez lampa tatei. Îţi urez succes şi te felicit. Camarazii dumitale te socotesc întâiul dintre ei.
— Dacă-mi daţi voie! Daţi-mi voie!... zise doctorul Harwester, cu o răguşeală plină de goluri şi, mişcând din mâini, îşi făcu loc. Trebuie să mărturisesc că nu-n-ţeleg câtuşi de puţin toată această mascaradă! Nu, dragii mei, nu!
Destinul nostru nu e afară de noi, ci în noi - şi cu noi s-a isprăvit! Am ars peticele de hârtie ale bătrânului Pi, care suferea ca şi voi toţi de aceeaşi închipuire, visând, ca un protest, o reîncepere a vieţii. Le-am distrus degeaba, văd, căci urmele halucinaţiei lui le-aţi găsit şi voiţi să le duceţi mai departe. Noroc bun!... Dar eu nu mă amestec. Am mai rămas cu un dram de bun-simţ şi, dacă e să pier, cel puţin să nu pier blestemând şi urlând ca nefericitul meu prieten!...
Olivia îl întrebă, aproape cu frică:
— Şi ce crezi că trebuie să facem, doctore? Să ne sinucidem numaidecât, ca să ne lecuim de mâhnire? Să
pierim ca să nu disperăm?
Doctorul Harwester răspunse înveselit:
— Să ne sinucidem? Ha-ha-ha!... Ar fi o prostie şi mai tristă decât nebunia bătrânului Pi. Dimpotrivă, să trăim, domnişoară Olivia! Să trăim! Să ne mişcăm, să cântăm, să
dănţuim!... Alegem Preşedinte numaidecât pe cineva dintre noi, care să nu mai fie torturat de viitorul Omenirii niciodată, întrezărit sau ghicit de închipuirea lui înfierbântată, halucinată - ci să vegheze numai la ordinea muncii Oraşelor.
Domnişoară Olivia, dumneata, la Teatru, îţi vei relua locul în
fruntea baletului. Să lărgim dreptul la dans, ca toate fetele Oraşelor să danseze cu rândul, în balete noi, pe scena teatrului din Hawaii. Muzica să devină obligaţie universală: toţi bărbaţii să alcătuiască orchestre parţiale pe laboratoare şi ateliere, care să poată fi reunite în orchestra universală a Omenirii. Toate Oraşele să devină scenele aceluiaşi teatru, viaţa întreagă - o simfonie şi un dans. Iar pentru ultimele clipe, când vom simţi că scade şi luciditatea inteligenţelor noastre, să împărţim tuturor fiolele cu esenţă de opium şi morfină - ca murind să ne topim în cel mai voluptuos vid de viaţă. Ar fi singurul sfârşit demn de oamenii care au preschimbat acest glob de stânci şi noroi într-o bijuterie cerească, ei care au dat protoplasmei iniţiale virtuţile gândirii electrice. Cunoaşte careva dintre dumneavoastră un mai savuros sfârşit de bal biologic şi solar?...
Întorcându-se ironic către inginerul Whitt, zise: —
Pune-te pe lucru şi găseşte gazul 8 !... Şi, după ce-l vei găsi, mântuie această Omenire putredă, mut-o în constelaţia Orionului sau în fundul Pământului, unde, intrând în mlaştini să orăcăim ca broaştele, să ne amestecăm cu mormolocii... Oac! Oac! Oac! Inginer Whitt, Oac! Oac! Oac!...
Şi, într-un hohot de râs, dând din mâini ca şi cum ar fi voit să se scuture de un haz care prea îl irita, doctorul Harwester se îndreptă spre uşă.
În urma lui rămase o tăcere grea.
— Nu putem lua în serios această batjocură, zise deodată indignat inginerul Filister. Noi avem nevoie de fapte, nu de idei! Eu produc fiole cu arome alimentare, inginerul Xavier metale, inginer Santio electricitate, inginer Whitt
