— Cu ce-ţi pot fi de folos? întrebă Xavier de-a dreptul.

Toată Mariana, toate uzinele, minele şi laboratoarele îţi stau la dispoziţie.

Olivia gândi o clipă şi, ridicând privirile, zise tot atât de hotărâtă:

— Lămuririle, inginer Xavier, de care aş avea nevoie te privesc numai pe dumneata.

— Nu pricep, zise cu ochi şi mai mari şeful Marianei.

Trebuie să dau explicaţii asupra vieţii mele intime? Asupra convingerilor mele politice? Ideilor mele ştiinţifice?... Cred că

nimeni nu mă poate sili. Nu m-a întrebat niciodată nici Preşedintele Pi asupra acestor lucruri atât de...

— Dar dacă te-ntreabă fata lui?... îl întrerupse Olivia.

— Nu văd de ce. La ce i-ar folosi şi de ce i-ar păsa?

Olivia se apropie şi mai mult de Xavier şi.

Întinzându-i mâna măslinie, şopti:

— Vreau să fim prieteni, Xavier! Vreau să-mi arăţi aceeaşi încredere ca tatălui meu! Mărturiseşte că, fără ştirea nimănui, urmăreşti ca şi tata o experienţă ştiinţifică. Ştiu că-n odăile dumitale de lucru nu are voie să intre nimeni şi că de vreme îndelungată Iran singur supraveghează munca în Mariana. N-ai venit să-l vezi pe tata în ultimul ceas al vieţii

lui. Tata te aştepta. N-ai voit să ceri ca studierea gazului 8 să

fie făcută de o Comisie sau să ţi se încredinţeze întâi dumitale - de ce?...

Inginerul tăcea. În mânuţa lui albă şi rece ţinea degetele lungi, fierbinţi şi oacheşe ale Oliviei.

Glasul ei şopti: — Înseamnă pentru dumneata atât de puţin locul tatei, dreptul de a supraveghea Omenirea?...

Aveai putinţa să înlături pe Whitt - de ce n-ai voit?... Nu sunt decât o mariană, ştiu, dar sunt fiica Preşedintelui, Xavier, şi s-a întâmplat să fiu şi cea mai bună dănţuitoare a Oraşelor.

Dreptul de a mă avea pe mine nu te-a neliniştit şi ispitit deloc?... N-ai presimţit că, alcătuită din toate acestea la un loc, făptura mea ar putea fi o bucurie, o fericire deosebită?...

Cine eşti dumneata, Xavier, care nu mă vrei?

— Un om. Olivia, răspunse inginerul.

Apoi tăcu. Ochii fetei se umplură de lacrimi.

— N-am nimic de ascuns, Olivia, urmă inginerul. Şi nu mă interesează destinele Omenirii. Bătrânul Pi ştia. Discuţia duşmănoasă cu Whitt în privinţa direcţiei viitoare a sforţărilor noastre spre altă Constelaţie sau către inima Pământului n-a avut niciun rost. A fost o simplă enervare pricinuită de dumneata.

— De mine?... zise fata, arătându-se, între sânii mici, cu un deget prelung.

— În Hawaii nu mai calc. Încă o dată, destinele Omenirii nu mă interesează. E prea târziu.

— Nici destinul meu, Xavier?... Întrebă Olivia cu glas de intimitate.

— O, desigur, dacă ar ţine de mine! Dar destinul dumitale, Olivia, ţine de altceva decât de preferinţa cuiva,

nu?... Tot ce mai pot face acum, în aşteptarea morţii, e să

privesc. Atât. Eu sunt tot ochi, precum alţii sunt în vârful degetelor, ca dumneata, în nări ca Filister, în nervi ca Santio, în urechi ca Aligator, în viscere ca doctorul Harwester, în inteligenţă energică şi sfredelitoare ca Whitt. Voluptatea mea e să văd şi cred că în epoca terestră, când Soarele colora lumea, aş fi fost poet sau pictor. În Oraşele submarine nu există culori, şi ochii noştri care au pierdut pleoapa s-au mărit atât de mult, pentru că ne ameninţă întunericul. De aceea privesc, nu vreau decât să privesc... cât mai pot, cât se mai poate.

— Ce mai e de văzut, Xavier?... Sunt numai patru Oraşe..., zise Olivia simplu.

— Ţin să te lămuresc deplin, Olivia, astfel ca inginerul din Mariana să nu te mai neliniştească deloc şi toţi să

se-ncredinţeze, ca mine, că de la mine nu se mai poate aştepta nimic. Vrei să intri o clipă în odăile mele?... Să vezi şi dumneata cu ce privelişti îmi încânt ochii, cu ce lucruri fără

folos îmi pierd vremea...

Olivia înmărmurise. Îi fu frică deodată de acest om cu sufletul mai străin de durerile omenirii ca odinioară

sălbaticul din cavernele terestre înarmat cu toporul de silex.

Cine e acest om singur, atât de îngrozitor de singur şi ce urmăreşte?

— Nu, nu vreau..., şopti Olivia înspăimântată, ca şi cum omul cu mânuţa albă şi privirile mari, albastre, de azur îngheţat, o ademenea în cine ştie ce străveche şi tainică

peşteră, s-o asasineze.

Xavier surâse.

Olivia se lăsă dusă...

Se pomeni într-o odaie cu pereţii de oglinzi. Făpturile lor mişcătoare se răsfrânseră la nesfârşit într-un spaţiu iluzoriu, care se înmulţea cu sine însuşi în adâncime, micşorându-şi pe nesimţite celelalte două dimensiuni - până când amândoi, Olivia şi Xavier, se topiră într-un singur punct.

— Această privelişte, zise Xavier, e numai o minciună a spaţiului, Olivia. Oglinzile mele sunt de fapt mult mai cuminţi şi mai înţelepte. Ele ascund un adevăr care nu se vede la lumină. Să sting lumina?...

— Nu, nu, acum mi-e frică de întuneric! se-mpotrivi Olivia.

Inginerul Marianei deschise uşa următoare. Tuburi de oţel de diferite grosimi fugeau ca şerpi încordaţi voind să

scape în mare, în sus, dincolo de acoperişul de cristal.

— Sunt ocheanele mele, Olivia, zise aproape cu duioşie inginerul.

Şi, privind cu încredere în chipul uimit al fiicei Preşedintelui, inginerul îşi trecu mânuţa albă a dezmierdare pe luciul oţelului celui mai apropiat.

— O! Dar văd că ai şi mobile antice în această odaie cu ocheane. La ce foloseşte divanul?