formule chimice. Trebuie să producem - restul nu ne interesează.
Urmă o discuţie asupra ţelurilor Preşedintelui Pi, căutarea unei Constelaţii noi sau adâncirea Omenirii în Pământ, mai aproape de sâmburele de foc. Inginerii Whitt şi Xavier se arătară adversari neîmpăcaţi: directorul general al Capitalei credea că planeta cea mai apropiată dincolo de Pământ putea fi mortală pentru circuitele electrice ale celulelor noastre, acordate pentru sistemul solar.
— Nu trebuie să părăsim Pământul!... a încheiat inginerul Whitt.
— Şi dacă ne părăseşte el?... a întrebat Xavier.
Pământul ne părăseşte de mii de ani, şi noi ne încăpăţânăm să ne ţinem de el. Coborârea în fundul apelor a fost o greşeală. Trebuie să evadăm!...
Dar asupra acestei discuţii plutea spiritul batjocoritor, distrugător, al doctorului Harwester.
Toţi cei de faţă simţeau că zămisliseră numai un joc de vorbe: Oamenii erau încă prizonierii apelor şi ai morţii apropiate.
Înainte de încheierea şedinţei, s-a redactat un comunicat pentru Oraşe:
“Comitetul politic discută continuarea unei descoperiri a fostului Preşedinte. Locul prezidenţial e vacant. De rezultatele descoperirii şi utilizării ei depinde soarta Omenirii.”
Fu întâia recunoaştere publică a cataclismului apropiat.
În camera ei mică şi galbenă, cu perdele albastre, după
ce şi-a luat baia de lumină care-i împrospăta nervii, Olivia găsi tot baletul: pe Maria, Bebi, Laurenţia, Felonia, Nadia, Sonia - şi “plevuşcă”, fetele-eleve.
— Ce e cu voi?... Întrebă Olivia palidă şi întinzându-le mâinile prieteneşte.
Toate vorbiră odată; cu glas mâhnit. Olivia nu înţelese nimic.
— Ce spuneţi?... întrebă ea din nou.
Fetele răspunseră cu glas şi mai ridicat, tot mâhnite.
— Nu, aşa nu înţeleg nimic, zise Olivia, intrând în mijlocul lor. Pe rând! Ce e, Maria?... Vorbeşte!
Dar în locul Măriei vorbi Sonia, prietena Oliviei, cu trupul alb ca zăpezile eterne şi ochii albaştri, mari, subliniaţi cu violet dedesubt, cu negru subţire - sprâncenele - deasupra:
— Olivia, fetele sunt mâhnite că ai fugit din balet, şi pe nedrept. De ce n-ai venit astă seară la Teatru? Preşedintele n-a fost încă ales şi tu nu eşti încă soţia nimănui... Fetele nu vor să mai joace fără tine!
Olivia îmbrăţişa repede câteva din micile prietene şi le zise tuturora:
— Fetelor, trebuie să dansaţi!... Ce vor zice oamenii? Şi, pe urmă, ce veţi face voi? Adevăratele dansatoare joacă mai mult pentru ele, nu pentru cei care privesc. Voi veni şi eu printre voi, dar mai târziu. Ne-mpăcăm? Da? Şi le-mbrăţişă.
La plecare le duse până la uşă. Aici apucă braţul lung, alb, mlădios şi rece al Soniei, şoptind:
— Tu rămâi, Sonia. Puţin! Puţin!... Apoi îţi dau drumul!
Da?...
Sonia nu răspunse, ci privi a mustrare, cu limpedea melancolie albastră a ochilor mari deschişi, ochii adânci ca de noapte, cu gene lungi, ai Oliviei.
Când rămaseră singure, Olivia întrebă, luând amândouă
mâinile prietenei:
— Cum a fost muzica?...
— Absurdă. N-a priceput nimeni nimic. Compozitorul cel nou e din Ceylan, un anume Aligator. Iată muzica lui: Peisaj terestru - bate vântul prin plantaţii de cafea; dansul şerpilor
- apare Zeiţa Luminii (Eu). Vrajă. Un şarpe de culoarea cafelei (trebuia să fii tu, Olivia) se ridică până la ochii zeiţei.
Se privesc. Se-n-ţeleg. Apogeu: Şarpele Pământului şi Zeiţa Luminii se topesc într-o îmbrăţişare nesfârşită. Vânturile cântă. Plantaţiile adie.
— E frumos, Sonia... De ce nu ţi-a plăcut?...
Sonia privi în jos:
— Ai lipsit tu.
Şi cele două braţe, ca doi şerpi albi se întinseră
mlădioase şi viclene, s-o îmbrăţişeze. Dar Olivia scăpă c-o săritură.
— Nu, Sonia!... Nu mai e voie!... Sunt mireasă!...
Făgăduită Preşedintelui!...
