— Pentru dormit.

— Dumneata dormi?... întrebă Olivia uimită.

— Da, câteodată. E viciul multor mariani, ştiu. Dar când vei voi să vezi un spectacol într-adevăr fantastic, să-mi îngădui să te adorm câteva minute. Nu ştiu dacă viaţa pământească era totdeauna de invidiat şi dacă oamenii submarini nu trăiesc mult mai raţional, scăpaţi de nesfârşite chinuri, scutiţi de numeroase crime. Dar visele oamenilor tereştri - ce răsplată! Ce biruinţă! Ce creaţie!... Această

fantasmagorie fără pereche, în care se puteau citi misterele toate şi toată povestea vieţii omeneşti de la ivirea primei conştiinţe, noi, oamenii submarini n-o mai cunoaştem şi n-o mai putem vedea.

Tăcu. Apoi şopti:

— Ai voi să visezi odată?

Olivia, gânditoare, răspunse tot atât de încet:

— Mi-e frică.

Şi după o clipă:

— Dar tot voi încerca!... Nu, nu singură, Xavier... În aceste tuburi mari păstrezi vise?...

Xavier privi tubul de o grosime uriaşă, pe care Olivia îl măsura cu priviri uimite. Apoi trecu mai departe, între câteva tuburi subţiri. Dar Olivia îl rechemă:

— Xavier! Şi zise hotărâtă: Arată-mi visele pe care le păstrezi în tubul ăsta mare!

Xavier desprinse o cască de telefon dintr-o casetă, o potrivi pe urechile mici ale Oliviei şi făcu legătura cu tubul mare. Apoi, mânuind cu luare-aminte doi condensatori gradaţi milimetric, zise:

— Acest tub nu ascunde nici un vis, Olivia. Dar el are puterea să-ntoarcă din celelalte Constelaţii, printr-o împerechere a vibraţiilor lui cu vibraţiile ajunse până acolo, zgomotele vieţii terestre, aproape de la începuturile ei. Auzi ceva?...

Şi fixă condensatorii, cu atenţie.

— O! Xavier!... Se aud rostogoliri de bolovani uriaşi, strigăte de durere, șfichiuiri de bice, răcnete, suspine adânci şi planşete prelungi - iar rostogoliri de bolovani... grăi abia silabisind Olivia, cu ochii închişi ca să audă mai bine.

Şi, deschizând pleoapele, întrebă:

— Ce e asta? Nu se poate vedea?...

— Sunt tânguirile robilor bătuţi cu biciul, care, înhămaţi la lespezi, ridică piramidele egiptene. Nu, nu se poate vedea nimic. Imaginile au trecut dincolo mult de Constelaţiile până

unde poate bate unda mea alergătoare să le aducă înapoi.

Dar sunetul e mai leneş ea lumina şi, deşi sunt de-atunci câteva zeci de mii de ani, îl mai pot întoarce de unde a ajuns.

Culeg însă imaginile - destul de palide acum - de la începuturile epocii noastre oceanice. Vezi ceva?... O! Iartă-mă... Să

potrivesc ecranul...

Şi inginerul Xavier, deschizând o uşiţă din tub, trase o placă dinăuntru, pe care se eşafodau trei oglinzi în trei planuri, iar mai în afară - un ecran pătrat, de mărimea unei batiste.

— Ce e asta? murmură Olivia şi se aplecă spre ecran.

Văd colivii mari de bambus înşirate deasupra unui ocean.

Suprafeţe uriaşe reflectând lumini puternice... În colivii, oameni - Xavier! Oameni care seamănă cu noi...

— Da, sunt atlantizii, fiinţe superioare, pe care i-au înecat plugarii revoltaţi rămaşi pe Continente.

— Nu! Nu vreau să mai văd! strigă Olivia şi, întorcând capul, închise ochii.

Xavier îi scoase Oliviei casca de pe urechi şi o puse la loc.

Duse fata uimită între alte tuburi şi se opri în faţa celui mai subţire. Potrivi oglinzile şi scoase în afară ecranul mic.

— O privelişte ceva mai apropiată de noi. Valurile Oceanului Pacific.

Pe mica pânză călătoreau în aceeaşi direcţie, încet, triste, abia ridicându-se de la suprafaţă, valuri puţin înspumate. Se

opreau o clipă, ca spre a prinde răsuflet, şi porneau iar, în călătoria lor melancolică, mută şi nesfârşită.

— O! Ce mâhnite ape... zise Olivia.

— Nu le mai cheamă nici o stea. Soarele şi Luna şi-au pierdut aproape toată puterea. Sunt valuri totuşi... Eu le privesc mereu. Îmi închipui cum se zbăteau odinioară în uragane, cum alunecau repezi spre ţărmuri pe care le ascultau bubuind, cu puternica lor dezmierdare.

— O, ce sărace ape... plânse-ncet Olivia.

— Vrei să vezi Luna care le vrăjeşte?

Şi, deschizând uşiţa unui tub alăturat, Xavier scoase ecranul dintre oglinzile în planuri.

— Ce albă şi rotundă e!... Vreau să văd Soarele, Xavier!...

Inginerul aruncă o privire asupra cronometrului.

— E cam timpuriu, cred. Soarele se vede bine peste trei ore. Acum abia răsare.

— Vreau să văd răsăritul Soarelui, Xavier. Un răsărit de Soare!

Inginerul înclină una din oglinzi, mişcă din loc o a doua şi potrivi perpendicular o a treia. Pe ecran se ivi o pată mare, cărămizie, ca o rană de sânge închegat.

— Soarele...

— E cu putinţă?

Şi, privind cu ochi mari. Olivia îşi împreună degetele prelungi, tremurânde.