Încredinţaţi această sarcină altcuiva.

Olivia îl privi pe Santio, singurul care, având încă în mâna lui izvoarele energiei, ar putea duce mai departe încercările lui Whitt.

Dar Santio răspunse, ghicind din privire gândul Oliviei:

— Eu sunt prea ocupat, domnişoară Olivia, cu Generatorii electrici şi acumulatorii de rezervă. N-am timp de cercetări ştiinţifice, de experienţe fizice, încredinţaţi această

sarcină inginerului Xavier, care, deşi conduce Mariana, e totuşi un specialist din Hawaii.

— Vrei să-ncerci dumneata, inginer Xavier?... întrebă

Olivia.

Dar Whitt, fără a da răgaz şefului Marianei să răspundă, cu o privire care-i îmbrăţişa pe toţi şi cu o violenţă care nu-i era în fire, zise:

— Nu băgaţi de seamă că toate aceste jucării de laborator trebuie lăsate pentru vremuri mai bune?...

Rezervele noastre de forţă sunt pe isprăvite! Avem datoria să

le folosim pentru nevoi mai practice şi mai urgente. Fiecare ceas pierdut e o crimă! Vorbeşte, Santio! Spune tare că trăim ultimele zile de lumină şi vom pieri foarte curând, îngheţaţi, în întuneric! Nu, domnilor, nu mai avem vreme să ne jucăm de-a lanterna magică. Pierim în bezne!

Olivia abia putu şopti, cuprinsă de spaimă:

— Ar trebui să se alcătuiască un tablou minim de distribuţie electrică. Până atunci...

Santio îi tăie vorba, ceea ce nu mai surprinse pe nimeni:

— Înainte de alcătuirea vreunui plan, trebuie să

asigurăm funcţionarea Generatorilor! După aceea putem alcătui câte planuri vom voi. Craterul mai poate ridica trei cazane la 100 de grade în 24 de ore?...

Xavier răspunse numaidecât:

— Desigur, dar nu pentru multă vreme şi, în orice caz, întrerupând toate activităţile în Mariana.

Înginerul Whitt interveni:

— Cu forţele pe care încă le mai avem, trebuie să intrăm neîntârziat în scoarţa Pământului. Ideea nu este a mea, ci a istoriei Omenirii şi această idee se află pe linia firească a

evoluţiei noastre: cât mai aproape de sâmburele de foc al Pământului! Ca de-atâtea ori, nici de data aceasta Omenirea n-a fost prevăzătoare. Părăsim fundul mărilor în ultimul moment, precum tot sub ameninţarea morţii am părăsit odinioară suprafaţa globului, intrând în fundul apelor. Şi acum, repede! Cât mai avem puteri! Cât mai avem timp! În inima Pământului!

În tăcerea care urmă cuvintelor lui Whitt, se auzi glasul prefăcut serios, atât de mucalit, al doctorului Harwester:

— Şi acum, Xavier, după ce-am auzit basmul geologic al prietenului Whitt, povesteşte-ne şi tu nălucirile tale astronomice, ca, mulţumiţi, să ne ducem pe urmă fiecare pe-acasă...

Nu râse nimeni.

Olivia, aproape jignită de tăcerea inginerului din Mariana, întrebă:

— Nu are nimeni nimic de obiectat proiectului Whitt?...

Nici dumneata, Xavier?

Xavier, rece, răspunse:

— Nici eu, domnişoară. Proiectul Whitt e raţional. Dar, pentru că am ajuns la o răscruce de drumuri, cred că fiecare din noi e în stare să iscodească un raţionament al lui.

Bunăoară, eu am de mult credinţa că Omenirea a făcut o mare greşeală că a intrat în fundul oceanelor şi n-a consimţit să piară pe uscat, ca atâtea alte vieţuitoare care s-au stins în diferite timpuri geologice. Căci Omenirii nu i-a dat prin gând sau n-a avut puterea să se mute în altă Constelaţie. Aici mi se pare că mă-ntâlnesc cu fostul preşedinte Pi, care, de asemenea, visa un zbor în cercuri şi de dragul cărui vis am ridicat, mărturisesc, o hartă aproape exactă a câtorva din

cele mai apropiate Constelaţii şi am făcut şi oarecare cercetări asupra a două sau trei sisteme solare. Preşedintele Pi cunoştea această astrologie a mea, fără de niciun folos pentru civilizaţia submarină, şi aşa îmi lămuresc într-un fel simpatia lui pentru mine. Nu vreau să spun că proiectul Whitt nu e mai uşor de înfăptuit, mai aproape de noi, mai omenesc decât prejudecata mea. Dar mi se pare un risc prea mare ca Omenirea, ameninţată acum de îngheţ şi întuneric, să joace pe-o singură carte - a lui Whitt sau a altcuiva. Olivia, nerăbdătoare, întrebă:

— Şi care e proiectul dumitale, Xavier?

— Proiectul meu e să zburăm în stele. Am mai spus-o.

Filister interveni cu o nervozitate neobişnuită:

— Nu! A zbura în stele e un basm pe care nu-l mai cred nici copiii!

— Aşa e?... zise Xavier, întorcând spre Filister ochii lui mari, albaştri.

— Şi, acum, daţi-mi voie să mă duc acasă!... râse din toată inima doctorul Harwester.

Îndreptându-se către uşă, se mai opri o dată. Întinse mâna către Olivia şi zise:

— Vrei să treci pe la mine, domnişoară Olivia? Am şi eu un basm de povestit. Am să-ţi arăt nişte balene mici ca jucăriile şi nişte peştişori mai inteligenţi ca oamenii: vorbesc cu ochii!...

Şi plecă râzând cu hohote.

Santio, după plecarea lui Harwester, zise jignit:

— Nu, nu, toate ironiile şi îngâmfările astea nu folosesc la nimic. Dacă nu se ia o hotărâre precisă, imediat, propun deschiderea ecluzelor şi supapelor - şi înecarea Oraşelor. Va

fi ultimul nostru act inteligent. Inginer Whitt, de ce forţă

electrică şi de câţi oameni ai nevoie pentru înfăptuirea întâiului Oraş subteran?

— De toată forţa de care mai dispunem şi de toţi oamenii valizi.

Inginerul Xavier ripostă: