— Sunt tânguirile robilor bătuţi cu biciul, care, înhămaţi la lespezi, ridică piramidele egiptene. Nu, nu se poate vedea nimic. Imaginile au trecut dincolo mult de Constelaţiile până
unde poate bate unda mea alergătoare să le aducă înapoi.
Dar sunetul e mai leneş ea lumina şi, deşi sunt de-atunci câteva zeci de mii de ani, îl mai pot întoarce de unde a ajuns.
Culeg însă imaginile - destul de palide acum - de la începuturile epocii noastre oceanice. Vezi ceva?... O! Iartă-mă... Să
potrivesc ecranul...
Şi inginerul Xavier, deschizând o uşiţă din tub, trase o placă dinăuntru, pe care se eşafodau trei oglinzi în trei planuri, iar mai în afară - un ecran pătrat, de mărimea unei batiste.
— Ce e asta? murmură Olivia şi se aplecă spre ecran.
Văd colivii mari de bambus înşirate deasupra unui ocean.
Suprafeţe uriaşe reflectând lumini puternice... În colivii, oameni - Xavier! Oameni care seamănă cu noi...
— Da, sunt atlantizii, fiinţe superioare, pe care i-au înecat plugarii revoltaţi rămaşi pe Continente.
— Nu! Nu vreau să mai văd! strigă Olivia şi, întorcând capul, închise ochii.
Xavier îi scoase Oliviei casca de pe urechi şi o puse la loc.
Duse fata uimită între alte tuburi şi se opri în faţa celui mai subţire. Potrivi oglinzile şi scoase în afară ecranul mic.
— O privelişte ceva mai apropiată de noi. Valurile Oceanului Pacific.
Pe mica pânză călătoreau în aceeaşi direcţie, încet, triste, abia ridicându-se de la suprafaţă, valuri puţin înspumate. Se
opreau o clipă, ca spre a prinde răsuflet, şi porneau iar, în călătoria lor melancolică, mută şi nesfârşită.
— O! Ce mâhnite ape... zise Olivia.
— Nu le mai cheamă nici o stea. Soarele şi Luna şi-au pierdut aproape toată puterea. Sunt valuri totuşi... Eu le privesc mereu. Îmi închipui cum se zbăteau odinioară în uragane, cum alunecau repezi spre ţărmuri pe care le ascultau bubuind, cu puternica lor dezmierdare.
— O, ce sărace ape... plânse-ncet Olivia.
— Vrei să vezi Luna care le vrăjeşte?
Şi, deschizând uşiţa unui tub alăturat, Xavier scoase ecranul dintre oglinzile în planuri.
— Ce albă şi rotundă e!... Vreau să văd Soarele, Xavier!...
Inginerul aruncă o privire asupra cronometrului.
— E cam timpuriu, cred. Soarele se vede bine peste trei ore. Acum abia răsare.
— Vreau să văd răsăritul Soarelui, Xavier. Un răsărit de Soare!
Inginerul înclină una din oglinzi, mişcă din loc o a doua şi potrivi perpendicular o a treia. Pe ecran se ivi o pată mare, cărămizie, ca o rană de sânge închegat.
— Soarele...
— E cu putinţă?
Şi, privind cu ochi mari. Olivia îşi împreună degetele prelungi, tremurânde.
— Da. E tot ce-a mai rămas din el. O rană aproape uscată. Acum abia răsare. În miezul zilei e mai gălbui. Tot cerul în jur e mânjit de puroiul lui. Îţi zici atunci: »Mai bine să apună... să moară...”.
Şi, în tăcere, însinguraţi deodată, de parcă mii de ani
s-ar fi intercalat şi spaţii nemăsurate între ei, cei doi oameni priviră cu inima strânsă răsăritul de Soare în agonie peste talazurile Oceanului obosit.
— Mi-e frică!... ţipă deodată Olivia, întorcându-se către Xavier.
Şi, ridicându-se, apucă mâna lui mică, strângând-o puternic aproape de sânul ei, ca singura scăpare din frigul morţii.
NOAPTE
În vreme ce Omenirea, prin geniul lucid al lui Whitt, îşi căuta mântuirea, izbucniră întâile mişcări populare. Vag ajungea până la auzul lui, mai mult din spusele Luciei, că
Oraşele s-au răzvrătit. Începuse domnia anarhiei?... Nici nu era de mirare... Echipele din Ceylan şi Cap-Verde de mult pizmuiau supremaţia Capitalei - care nu producea decât formule şi dansuri. Minerii şi turnătorii din Mariana porneau acum la lucru în formaţie de luptă, fiecare “batalion” cu pancarte: “Trăiască Munca!”... “Jos Formula!”... “Vrem egalitate!”... “Trăiască republica independentă a Craterului!”...
În Ceylan, pe zidurile laboratoarelor de produse alimentare, fuseseră lipite afişe cu: “Trăiască Ceylan, Oraşul Miresmelor!”
