— O! Ce frumos! zise Sonia, întorcându-se către Iran, surâzătoare. Câte rachete aveţi?...

— O mie, pe centura asta de oţel. Centura va fi urcată în avion şi pusă în legătură cu elicea.

— O! Ai vrea să-mi arăţi unde se fac rachetele? suspină

Sonia.

— Nu se mai fac. Nu mai avem fosfor. Sunt ultimele rachete. Le ţinem încuiate într-o vistierie, ca să nu le ajungă

nici o scânteie şi nici o picătură de apă. Toate sunt înşirate cu vârful spre mare, pe o bandă, ca să ţâşnească înainte, dacă se descompune fosforul vreuneia.

Sonia cugetă o clipă. Apoi întrebă:

— Şi dacă arunc o pietricică în jos, în tubul de oţel?...

— Piatra saltă din rachetă în rachetă, ţâşnesc toate una după alta înainte, în mare, şi avionul nu mai poate pleca nici mâine, nici poimâine, niciodată.

— Niciodată, Iran?... Într-adevăr niciodată?... O! Ce nenorocire, dragule! Ce va face bietul Xavier fără rachetele lui?... Silit să rămână în mijlocul acestei Omeniri, laolaltă cu destinul ei! Mi-e frică, Iran, mă trec fiorii... Ah! La gândul ăsta mi se face rău, îmi pierd puterile... Nu mă lăsa, ia-mă în braţe. Aşa! Strânge!... Strânge-mă tare, cu amândouă braţele tale puternice, Iran... O!...

Şi în vreme ce Sonia, cu mâna dreaptă sub capul lui Iran apăsa gura lui fierbinte pe gura ei de gheaţă, cu degetele prelungi ale mâinii stângi scoase diamantul de pe inelar.

Gemând de o voluptate prefăcută, întinse mâna până la ferestruică şi, pipăind diamantul cu vârful ascuţit în jos, îi dădu drumul peste inimile de foc închis ale şiragului de rachete.

Şi chicotelile glasului ei în spasme fu atât de ameţitor, că vâjâitul rachetelor care porneau pentru totdeauna spre a se destrăma pe rând în zările întunecate ale apelor reci îi păru lui Iran chicotul inimilor lor fericite - şi suspinele de uşurare ale Universului.

DREPTUL LA CRIMĂ

Întrevederea lui Xavier cu Olivia fii scurtă. Amândoi erau nesinceri. Olivia vorbi ca o viitoare soţie de Preşedinte, Xavier ca un şef de Oraş. Olivia îl mustră apoi cu toată

sinceritatea pentru înstrăinarea lui atât de ciudată de oameni şi adăugă:

— De ce ascunzi hărţile cerului, pe care le-ai desenat neştiut de nimeni? Nimeni nu le poate cunoaşte. Şi, dacă aş

voi să ţi le răpesc spre a le da Comitetului politic, ar trebui să

mă înarmez cu lămpi electrice secrete, cu cadrane magnetice pentru materiale ascunse, să ciocnesc toate zidurile locuinţei dumitale, să aflu golurile...

Xavier răspunse pe loc:

— Câtuşi de puţin, domnişoară Olivia. Hărţile cerului, care nu interesează de altfel de mult pe nici un locuitor submarin şi nici măcar Comitetul politic, sunt în odaia mea cea mai luminoasă, pe unde trece oricine vine la mine. E

de-ajuns să sting luminile, ca hărţile să se ivească scăpărând pe pereţi. Ele au fost scrise cu fosfor nu pentru a le ascunde ochilor cuiva, ci pentru a putea fi folosite în noaptea spaţiului interstelar. E simplu şi firesc.

Olivia îl privi cu ochi mari. “Nu, Sonia nu va găsi hărţile

după care s-a dus!gândi ea şi se înroşi deodată.

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni:

— Inginer Xavier, eşti un monstru, căci te ascunzi chiar acolo unde te arăţi! De ce fugi dintre noi? Ştii bine că nu vei putea zbura prea departe cu rachetele...

— Nu am nevoie să zbor prea departe: numai până la întâia planetă cu apă, aer şi Soare.

— Cum te vei înapoia?

— Cum am plecat.

— Şi dacă nu te vei mai înapoia? Dacă nu vei ajunge nicăieri?

— E ca şi cum nu aş fi plecat. Acelaşi destin mă

aşteaptă aici. Prefer să-i ies înainte.

Înapoindu-se în Mariana, Xavier găsi pe Iran tremurând, cu braţele atârnând grele de-a lungul trupului păros, privind cu ochi mari cadavrul alb al Soniei. Întins pe jos. O cumplită

schimonositură a gurii ei moi, palide, dovedea că murise silnic.

— Am ucis-o... am ucis-o..., bâigui Iran.

Şi, arătând fereastra goală a rachetelor:

— Ea... ea a stricat tot... cu...

Xavier rămase locului încremenit. Apoi se repezi la fereastră şi privi în jos. Tubul de oţel era gol.

Se întoarse, de data aceasta stăpân pe sine, încredinţat că Iran n-avea nici o vină, că Sonia fusese unealta cuiva, a lui Whitt sau mai curând a Oliviei. Nu, nici Whitt nu ştia nimic. Olivia! Ea împiedicase zborul!... De ce - de ce?...

— Iran, nu trebuia s-o omori, zise Xavier liniştit.

Şi, cu hotărârea luată, Xavier semnaliza lui Whitt, la Hawaii, dezastrul. Nu acuză pe nimeni. Ceru doar pentru

Iran pedeapsa cea mai mică: mutarea în mine sau la Crater.

Crima lui era pasională şi poate justificată. Şi cum el, Xavier, nu se mai simte în stare să lucreze, roagă să fie trimis alt inginer la conducerea Marianei. Se retrage definitiv. Roagă să

nu mai fie chemat la Hawaii, la nici o întrunire.

Şi, trecând peste cadavrul dansatoarei, Xavier intră în odăile lui, unde se încuie electric.

În curând se ivi la serviciul de comandă al Marianei inginerul Whitt urmat de Santio şi de câţiva agenţi ai Siguranţei Interioare. Cadavrul Soniei fu ridicat şi expediat la serviciul biologic de sub direcţia doctorului Harwester.