Ca să putem construi Oraşul subteran până nu e prea târziu, de mâine Santio nu mai acordă nici unui Oraş nici un watt de electricitate. Am aşteptat până azi, mereu, o minune - deşi nu cred în minuni. Azi vin să-ţi propun, domnişoară Olivia, ceea ce nu se mai poate ocoli: Înecarea Oraşelor şi suprimarea, în Mariana, a oamenilor de prisos.
Olivia gândi cu glas tare:
— Cei de prisos sunt desigur mariani...
— O! Nu toţi!... zise inginerul Whitt, ridicând o mânuţă
albă, aproape străvezie şi criminală. Marianii sunt deocamdată cei mai buni săpători. Hărnicia lor a devenit eroism. Mulţi nu mai vor să intre în repaus şi propun celor slabi din echipele următoare să le ţină locul. Câţiva mariani care lucrau la columne, unde se cere multă prevedere şi oarecare experienţă spre a menţine stâlpii pe pământ în picioare, înainte de fortificarea cu beton, au refuzat să fie schimbaţi, pentru că nou-veniţii erau ceylani albi -
nepricepuţi în lucrările de pământ. Şi au lucrat fără
întrerupere şi fără hrană două zile şi două nopţi, până au fost schimbaţi cu mariani trimişi anume. Dar de-ndată ce lucrările de săpătură şi fortificare a coloanelor, a pereţilor se vor încheia, marianii nu vor mai fi de niciun folos. În noua epocă a Istoriei, care începe cu ivirea oraşului Formosa, vom
intra cu cele două specii mai evoluate: omul din Hawaii şi cel mult omul din Ceylan.
Olivia ar fi voit să-şi strige toată revolta şi groaza în faţa acestei crime pe care o punea la cale, cu atâta sânge rece, inginerul Whitt, dar înţelese că ar fi în zadar. Logica lui Whitt va fi totdeauna mai puternică decât inima ei de fată. Plânse încet, cu lacrimi grele în gene, fără a-şi acoperi faţa, cu umerii mici scuturaţi de durere.
— Nu trebuie să plângi, domnişoară Olivia, pentru pieirea unor făpturi din care biologia nu mai poate scoate nimic. Moartea e necesară. Atât de mult, încât atunci când nu se iveşte de la sine, suntem nevoiţi s-o aducem cu sila şi s-o punem la lucru. Dacă nu ne torturăm înşine trupul, dacă
nu-l stoarcem şi nu-l secătuim, pierim asfixiaţi de propria noastră viaţă. Practicăm asasinatul în noi înşine, domnişoară
Olivia, în organele noastre, fiecare dintre noi: în măruntaie prin suprimarea atâtor celule, în ovule prin eliminarea germenilor slabi, în creier prin uitarea ideilor anemice. Ne asasinăm în fiecare ceas, şi pe cadavrul nostru reconstruim o nouă fiinţă, proaspătă. Omenirea face de milioane de ani această salvatoare crimă împotriva ei - de ce plângi?... E
poate ultimul asasinat. Omul din Formosa, pentru întâia oară în istoria lumii, va fi purificat de toate zgurile ancestrale: spirit pur, nu va mai avea, în sfârşit, nevoie, spre a trăi, de niciuna dintre crimele materiei.
Dar Olivia plângea mai departe. Inima ei nu ştia decât s-o doară.
Şopti:
— Dacă vrei, stinge Oraşele, Whitt. Îneacă-le. Eu de-aici nu voi mai pleca niciodată. Dar nu, Whitt, nu omorî ! Nu
vreau să omoram! Nu pot să omor!...
ULTIMUL CARNAVAL
Din schimnicia lui, Xavier urmărea totuşi zbuciumul ultimilor oameni. Iran, mistuit de amărăciune, pândit de nebunie, cerceta în taină Oraşele. Şi la întoarcere îi destăinuia lui Xavier câte ascensoare mai circulă în Hawaii, câte lumini mai ard în Cap-Verde, câţi oameni au mai rămas în Ceylan. În Formosa, Iran nu voia să coboare, cu toate întrebările şi îndemnurile lui Xavier. Oraşul subteran pe care oamenii îl săpau şi construiau cu înfrigurare era pentru Iran o pedeapsă neîntreruptă. Se socotea vinovat de dezastrul ideii lui Xavier, care voise să zboare spre stele. Ca un barbar grosolan, se lăsase ispitit de Sonia, muierea albă, poate unealta inginerului Whitt. Căci, dacă inginerul Xavier ar fi avut rachetele, Omenirea nu se mai afunda în Pământ, ci ar fi ridicat ochii spre cer, de unde, cum spusese odată
inginerul, au venit întâile vibraţii încărcate de viaţă.
În singurătatea lui, Xavier trecu printr-o criză ciudată.
Whitt avea dreptate, îşi zise, să lupte cu atâta energie pentru perpetuarea vieţii. Olivia a avut o idee de geniu când a trimis-o pe Sonia să distrugă rachetele de zbor, acea nălucire care îi împiedica pe oameni să-şi sape un nou Oraş mai aproape de focul Pământului. Whitt şi Olivia au fost creaţi unul pentru altul - însufleţiţi amândoi de aceeaşi supremă
forţă de viaţă.
Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi!
O ! Ce rău îi pare inginerului Xavier că nu se pricepe la
muzică! Ar compune şi cânta un marş nupţial cu acorduri de ciocane care zidesc un nou Oraş!
Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi!
Inginerul Xavier, urcat pe-o caricatură de avion la care-l va înhăma pe Iran şi alţi câţiva mariani, va deschide alaiul nupţial în galeria principală a Oraşului Formosa şi va striga:
“ Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi! “.
...Dar aceste batjocuri, sub care inginerul Xavier îşi strivea inima, nu ţinură mult. Îl copleşi, după aceea, o tristeţe pustie.
Cercetă o vreme cu îndârjire să-nţeleagă din ce anume se iscase crima Soniei. Cât ar fi fost de fericit inginerul Xavier dacă ar fi avut un semn cât de mic, dar neîndoielnic, că
Olivia se temea să nu biruie ideea zborului, că ea dorea într-ascuns pe Whitt, cu ideea lui subterană. Dar Olivia nu ştiuse nimic din gândul Soniei! Ba în clipa când se făptuia crima, Olivia acuza pe Xavier că zborul lui era numai o prefăcătorie! Dacă Olivia s-ar fi dovedit pătimaşă şi deci nedreaptă - chiar şi împotriva lui Xavier, de dragul lui Whitt -
o! cu câtă furie ar fi încercat Xavier s-o smulgă bărbatului celuilalt! Cu sălbăticie s-ar fi aruncat asupra ultimelor scântei de energie ale Omenirii, spre a crea viteza cu care să
ia fata cu sine în văzduhuri, departe de Pământ, ei amândoi, spre o viaţă sau o moarte.
Şi acum, într-o singurătate pe care nu îngăduie s-o tulbure nimeni, el se joacă iar de-a stelele. Îşi face închipuiri: ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi zburat?... Unde s-ar fi oprit?...
În întunericul odăii cu hărţi, degetul lui umblă încet printre constelaţiile de fosfor. E alături de Pământ o mică planetă
fără nume, numai la câteva sute de mii de kilometri. Poate e
tot sub influenţa Soarelui stins, iar sorii ceilalţi răzbat greu până la ea. Păcat... Nu era o depărtare prea mare. Eros e la 20 de milioane de kilometri, Marte la 56 şi Venus la 40 de milioane... Stele moarte!... Dar ce înseamnă mediocritatea asta?... Nu are curajul să se rupă cu desăvârşire de acest nefericit şi pustiu sistem solar?... Să fugă spre alt sistem, cu alt Soare?...
Dar, pentru că tot nu zbura, Xavier era cu atât mai chibzuit în alegerea noului sistem şi a noii planete. Nu se mută Omenirea în fiecare zi!... Dacă omul a avut nefericirea să se ivească pe Pământ, planetă provincială în sistem solar de rang inferior, cel puţin acum, când are libertatea de a alege, să fie mai isteţ şi să deschidă bine ochii! Mutările prea dese ruinează şi mobila, şi bunele moravuri...
Aşadar, o mutare cât mai depărtată, ca să ne pierdem urma şi să uităm cu desăvârşire originea noastră
pământească - de altfel, destul de puţin măgulitoare. Să
alegem, oare, o planetă de mărime fantastică şi cu Soare şi mai fantastic?... Ar fi o copilărie de tristă amintire! Am fi asemenea omului flămând care, după ce a răbdat de foame, mănâncă până se umflă şi plesneşte.
Oamenii bucuroşi în sfârşit de spaţiu s-ar înmulţi, identici cu ei înşişi, în raport direct proporţional cu numărul locuitorilor la proporţiile vechiului Pământ. La ce-ar folosi 150 de miliarde de fiinţe grăitoare, când 3 miliarde de oameni tereştri au dovedit că viaţa se desăvârşeşte numai prin valoarea câtorva mii?... Un miliard de licurici nu sunt mai preţioşi pentru spiritul de înnoire al vieţii decât întâiul licurici care s-a ivit în întuneric.
Dar alt gând se răsuceşte în mintea inginerului : “Vreau
sute, mii şi miliarde de oameni! Toate planetele din toate Constelaţiile să răsune cu voioşie de acelaşi zumzet al existenţei noastre! Să pot spune uneori Oliviei: «St! Tăcere...
