— Whitt crede că dumneata ai putea descoperi gazul 8.
N-a voit să-ţi ia dreptul, Xavier. Mi-a mărturisit-o deschis, între patru ochi, îndată după spectacolul din Hawaii.
Inginerul Marianei râse:
— Într-adevăr?... N-aş fi bănuit că e atât de loial! În orice caz, faptul că l-am votat pe Whitt nu mi se mai pare acum atât de cinic. Va trebui să stăruim, Olivia, ca Whitt să
ia numaidecât preşedinţia. E absolut necesar!...
Olivia, îndurerată, gândi: “Minte!”.
Apoi zise, c-o furie pe care ar fi voit-o cât mai comică, dar pe care glasul grav o trăda cât era de adevărată:
— Şi eu?... Eu nu intru în socoteala nimănui?... Pe mine nu mă vrea nimeni? Nici Whitt? Nici dumneata?...
Şi, ferindu-se deodată, îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni într-un râs atât de ciudat, că s-ar fi putut crede că
plânge.
Avionul de aluminiu pentru zborul interstelar avea înfăţişarea unei săgeţi, a cărei viteză creştea cu fiecare rachetă de propulsie ţâşnită înapoi. S-au fabricat rachete din tot fosforul existent, pentru câteva mii de ore, deşi, ieşind din stratosfera şi nemaiîntâmpinând nici o rezistenţă, rachetele ar fi fost o vreme aproape de prisos.
Xavier, în ajunul plecării chemat în faţa Comitetului politic, dădu lămuriri sumare. Îşi intitula avionul de aluminiu “X", după întâia literă a numelui său - Omul şi Pasărea mecanică legaţi de acelaşi nume şi destin. Nu socoti necesar să depună Comitetului o copie a hărţii cereşti de care
se folosea. Pe urmele lui nu mai era nevoie de nimeni.
Inginerul Whitt stărui totuşi, dar Xavier rămase neînduplecat. Nu voi să predea nici o hartă.
— Dacă X nu se mai întoarce, s-a făcut dovada că
viitorul Omenirii e sub Pământ. E mai bine să se uite că
există un cer, zise inginerul zburător.
Discuţia fu tot atât de aprinsă, când inginerul Whitt propuse ca cineva din Comitet să-l însoţească pe inginerul din Mariana.
— N-am nevoie de nimeni, ripostă Xavier. E nefolositor să-i asasinăm pe alţii.
Whitt se împotrivi cu îndârjire:
— Nu e vorba de folosul cuiva. Dar un control riguros al explorării cereşti e necesar. Trebuie să ştim precis unde e vorba să ne mutăm - dacă ne vom putea muta undeva în văzduh. Eu sunt legat de alt proiect, nu-l pot întovărăşi pe Xavier. Propun ca în avionul X să se urce prietenul nostru Filister, în care avem toată încrederea. Ce zici, Filister?
— Eu?... făcu Filister. Vă mulţumesc pentru încredere, dar nu mai am puterea nici să văd, nici să cred. Am 38 de ani împliniţi. S-ar putea să-mi închei viaţa de la o zi la alta.
Eu sunt al trecutului. Nu cred să mai pot fi de vreun folos într-o astfel de întreprindere.
Se făcu tăcere.
Santio zise deodată cu glas hotărât:
— Dacă ingeniosul nostru camarad Xavier nu vede cu neplăcere tovărăşia mea, sunt gata să-l însoţesc.
Generatoarele mele se odihnesc. Tot n-am nimic de lucru.
Xavier tăcea.
— Mă primeşti? îl întrebă Santio de-a dreptul. Xavier
răspunse:
— Nu e în căderea mea să aleg, Santio. Dar mă bucur de curajul dumitale. Plecarea e mâine seară, la ora 8. Avionul e deasupra Marianei, la suprafaţă, pe gheaţă. Până mâine la amiază vom cunoaşte precis şi puterea de rezistenţă a aluminiului.
După şedinţa Comitetului, înainte de a se urca în ascensor, Whitt fu întâmpinat de Sonia:
— Prietena mea Olivia doreşte să-ţi vorbească, domnule inginer Whitt. E foarte tulburată. Mi-e cu neputinţă s-o liniştesc. Mi se pare că totul depinde de dumneata.
Whitt, în faţa Oliviei, după ce-i sărută mâna, zise:
— Xavier zboară mâine. Îl întovărăşeşte Santio.
Olivia izbucni furioasă, îndurerată, frângându-şi mâinile:
— Nu, Whitt! Xavier nu trebuie să plece!... E o înşelăciune!... N-aş putea spune ce urmăreşte, dar zborul lui cu rachete e absurd!... Mi-a mărturisit că nu-l interesează
destinele Omenirii şi nu-l sperie moartea - a lui şi a lumii.
