Auzi glasul fetelor din constelaţia Gemenilor?... Acum vorbesc băieţii din stelele care alcătuiesc Cosiţele Berenicei!»“

Dar Xavier revine din frica de singurătate care-l făcuse să viseze un Univers însufleţit de miliarde de oameni la o socoteală lucidă:

“Îmi trebuie o stea mică, mult mai redusă-n cercul şi arcurile ei decât această matahală de Pământ, în care oamenii s-au adunat pâlcuri-pâlcuri pe locurile unde se putea trăi, ca muşuroaiele. Şi un Soare proaspăt, abia rupt din inima care zămisleşte-n eter incandescentele - ca să am înaintea mea, pentru deplina cucerire a Universului, timpul TOT!...”

Odată, la ceasul de amiază, când bulgărele de aramă din cer, fostul Soare, era drept deasupra capului, iar raza lui moartă cădea perpendicular, inginerul Xavier, învăluit într-o manta de aluminiu, cu mască şi ochelari de mică, urcă pe lespezile înmărmurite ale Oceanului să mai vadă avionul. O

lumină palid-roşiatică umplea văzduhul şi toată întinderea de ape îngheţate scapără ca un uriaş glob de argint vechi.

Stele de jur-împrejurul Soarelui aproape mort porneau povârnite pe boltă spre zare. Lumea părea ca într-o noapte abia începută şi oprită locului sau ca într-un revărsat de zi nedesăvârşit niciodată.

În plămânii lui gingaşi, Xavier simţi o răcoare iute ca o volatilizare de eter.

— Oxigenul!... gândi. Oxigenul prea pur al vazduhului de mult lipsit de catifelarea respiraţiei Plantelor şi animalelor.

Cum arde!...

Şi, potrivind mai bine pe gură şi pe nas buretele de cărbune al măştii, ridică privirea-n sus. Unde sunt steaua cea mică şi Soarele ei tânăr?... Ca ochi minusculi fără trup, nenumăratele sclipiri ale stelelor din cer îi vorbeau în graiul lor neînţeles, de semne.

Xavier, cu paşi nesiguri, aproape dezobişnuit cu mersul, dădu ocol păsării de aluminiu, brumată de ger. Puse mâna pe elicea fixă, o dezmierdări întrebă:

— Vei zbura?...

Apoi trecu şi cercetă pârghiile de comandă şi puse palma pe locurile tari unde, cu măştile de rezervă agăţate alături, la-ndemână, trebuiau să şadă doi oameni pentru a porni în Univers. Se rezemă cu umărul de avion, ameţit deodată de gândul zborului.

Singur în văzduhul straniu, Xavier se reculese.

Pipăi încet coapsa rotundă a zburătoarei de aluminiu.

Degetele se-mpiedicară de o asprime de linii drepte, încrucişate.

“X" - numele lui Xavier, semnul aeronavei stelare!

Şi, sub stăpânirea aceluiaşi joc şi vis, Xavier adăugă

alături de “X" încă un semn în aburul aluminiului îngheţat, de o parte şi de alta a avionului, un “O": Xavier şi Olivia, Bărbatul şi Femeia, Adam şi Eva - fugind din adâncul apelor unde isprăviseră osânda milenară în căutarea paradisului nou şi fără moarte, în Univers.

Dar jocul îl mâhni; zise:

Şi acest semn lucid îl trezi. Unde era Steaua?...

Coborî repede în Mariana, în încăperile lui, fără să ia seama la Iran care voia să-i vorbească . Se încuie în odaia cu

hărţi şi începu să caute în cerul lui de fosfor.

În emisfera australă, în constelaţia Centaurului, băgase de mult de seamă că steaua din copita piciorului dinapoi avea o mişcare de rotaţie perfect simetrică rotaţiei Crucii de Sud, stea mult mai mare. Ştia că sunt acolo doi Sori, unul uriaş, altul mic, a căror incandescenţă sclipea în unele nopţi ca diamantele şlefuite. Ce putere deosebise aceste focuri şi nu le-a îmbinat într-un briliant ceresc fără pereche?... Poate că, nevăzut, există un ax între aceşti doi Sori! Acolo nu e noapte, ci numai zi, niciodată iarnă, ci numai vară şi primăvară, într-o alternare de timp definită de distanţa de la Sori la punctul planetar încă nevăzut!

Când Iran intră în odaia iluminată palid de efluviile hărţilor de fosfor, inginerul întrebă:

— Crezi, Iran, că între Centaur şi Crucea de Sud ar putea fi o planetă de mărimea Lunii?...

— Nu ştiu, răspunse Iran. Vin să vă anunţ că s-a vestit din Hawaii începerea Carnavalului, la noapte, la ora 1. Santio se-ntoarce la Cap-Verde, de unde va porni încoace cu toate echipele. Vă roagă să luaţi comanda Marianei şi să primiţi dumneavoastră defilarea Oraşelor. Numai trei zile, cât ţin serbările. Apoi vă înlocuieşte iar. Nu se mai întoarce nimeni după Carnaval în Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan. Toţi oamenii rămân în Mariana. Oraşele vor fi înecate.

Xavier privi lung pe Iran. Sfârşitul Oraşelor îl uimi.

— S-au isprăvit şi rezervele electrice ale acumulatorilor?

Întrebă Xavier.

— Aproape.

— Oraşul Formosa e gata?...

— Aproape.

— Pentru toţi?

— Aproape.

Xavier tăcu iar şi, după câteva clipe, zise:

— Iran, între Centaur şi Crucea de Sud trebuie să fie o planetă!... Trebuie, Iran! Am nevoie de o mică planetă cu aer şi apă între Centaur şi Crucea de Sud!... Precis - nu

“aproape”! Iran, fotografiază cu lunetele în serie unghiul emisferei australe formate de raza XVI având ca bază raza XII.

Raza de bază trece sub Crucea de Sud.

— Şi ce să răspund domnului inginer Santio?...

— Vei fotografia precis la ora 1. După ce voi primi Carnavalul, vin să developăm clişeul. Cu Santio vorbesc eu, chiar acum.

Şi, ca şi cum cercetările lui astronomice n-ar fi fost un joc, şi zborul o nebunie de mult zădărnicită, Xavier trecu la postul de comandă şi semnaliza la Cap-Verde.

Străvechea tradiţie a oamenilor submarini voia ca-n ora întâi a începutului de An Nou, Carnavalul să înfăţişeze, într-o paradă de cinci ore, până la presupusul revărsat al zorilor, Istoria Oamenilor. Defilarea cortegiilor avea loc în piaţa Palatului Central, în fiecare an în alt Oraş. Iar, când venea rândul Marianei, în jurul Craterului iluminat.

Inginerul Whitt alesese anume Ziua Carnavalului pentru retragerea definitivă a oamenilor din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan şi înecarea Oraşelor. Dezastrul lua astfel o înfăţişare de petrecere, solemnitate şi bucurie publică, o biruinţă a puterii de viaţă a Omenirii.

Defilarea cortegiilor trebuia să aibă loc în Formosa, în marea piaţă din faţa Palatului Prezidenţial, ale cărei columne

uriaşe erau în acelaşi timp tuburi de primenirea aerului. Şi pentru că oamenii din celelalte Oraşe deveneau deocamdată