căci ar fi putut provoca revolte - Whitt ceru Oliviei să-i vorbească.

Olivia avu multă vreme tăria să-şi mistuie în singurătate remuşcările că-l împiedicase pe Xavier să zboare. Dar câtă

vreme poate sta o inimă de fată iubitoare ca o cumpănă

dreaptă între simţire şi conştiinţă, nemişcată pe vârful acului de diamant al verticalei ei meniri?

Şi astfel, într-o penumbră ocrotitoare, fără rochiţa galbenă a nobleţei care ar fi trădat-o, goală ca fetele, băieţii, femeile, bărbaţii şi copiii din Oraşele submarine, Olivia plecă

din Hawaii în Mariana. Oraşul duduia cutremurat de energia omenească dezlănţuită. În ateliere baroasele cădeau şi

se-nălţau furioase, iar oamenii negri, asudaţi, îşi urlau ca să

se poată înţelege. Muzica fină din Hawaii abia se auzea, golită

de orice putere, ca o imagine prea depărtată, mâhnită ca o amintire aproape uitată. Cu inima strânsă de aceste semne, Olivia se opri în faţa uşii lui Xavier. Iran o primi cu tresăriri ale braţelor pe care nu le putu nici înăbuşi, nici ascunde. Cu greu se reţinu să nu se repeadă la această fiinţă din Hawaii, tot atât de gingaşă ca cealaltă şi tot atât de periculoasă, să-i apuce gâtlejul în mâini şi să strângă până nu va mai simţi pe obrazul lui nici o urmă din răsuflarea ei fierbinte. Tot ce era în Hawaii trebuia gâtuit!...

La înfăţişarea sălbatică a lui Iran, ameninţătoare, Olivia îşi reveni. Cugetă lucid: ce căuta ea la uşa lui Xavier?... De ce nu-l lăsa cu totul singurătăţii, mult mai prielnică lui decât iubirea ei? Nu-şi da, oare, seama că pentru Xavier fata lui Pi era de-acum înainte o fiinţă blestemată, din care radia numai perfidie şi dezastru?...

Întrebă de inginerul Santio.

— În biroul de comandă al Oraşului. Ascensorul doi, la dreapta. Întâia cabină transversală.

Şi Iran deschise uşa într-acolo.

Iran îi va spune, oare, lui Xavier că-n faţa uşii lui se oprise Olivia, fata Preşedintelui, goală şi umilă ca o mariană

de rând?... O! De i-ar spune!... Xavier ar înţelege că Olivia nu l-a uitat, nu-l poate uita! Căci numai femeia care iubeşte cu adevărat iartă omului iubit toate crimele.

Dar nu, Iran nu destăinui nimic. El ştia că nimic nu-l poate ocroti mai bine pe inginerul lui ca tăcerea.

Şi după o nouă, îndelungată singurătate în Hawaii, căci Teatrul se închisese şi nu se mai dansa, Olivia se gândi să

ceară lui Whitt să lucreze şi ea în Mariana - nu era pe jumătate mariană? - sau chiar la groapa din Formosa, într-una din echipe. În Hawaii se înăbuşea.

Atunci primi din partea lui Whitt rugămintea de a-i vorbi.

Inginerul îi mărturisi deschis:

— Domnişoară Olivia, de ceea ce m-am temut nu vom scăpa. E nevoie de o selecţie a oamenilor. Toţi vor să

muncească la Formosa! Umblă între ei spaima că ar putea fi lăsaţi în Oraşele submarine şi se-mbulzesc la muncă, să fie cei dintâi în oraşul subpământean pe care-l construim.

— O! Whitt, şi eu care gândeam să mă-nscriu mâine într-o echipă... Nu mă primeşti?... Nu mai pot trăi aici, în umbra asta înfiorătoare şi rece. Şi muzica asta înşelătoare, care nu mai tace, nu mai tace!... Vreau să fac ceva, să mişc un bolovan de piatră, să mă zgârie, să mă doară, să respir, să

muncesc din greu... Nu, nu mai rămân aici, nu pot să mai aştept!... De ce selecţie?... Să muncim toţi, toţi!... Oraşul Formosa se construieşte, mi se pare, pentru locuitorii tuturor Oraşelor!...

— Nu, domnişoară Olivia, numai pentru o parte. După

Formosa, vom construi alte două Oraşe pentru ceilalţi. Dar selecţia oamenilor destinaţi muncii la Formosa e absolut necesară. Locuitorii din Ceylan, Cap-Verde şi Hawaii pier după primele zile de lucru. Riscăm, până la construcţia Oraşului Formosa, să nu mai rămână în viaţă decât marianii.

Ce e de făcut? Să convoc Congresul Oraşelor? Toţi vor vota împotriva propunerii mele. Hotărârea aceasta trebuie s-o iei dumneata. Eu voi executa.

Olivia tăcea. După o clipă de gândire, întrebă:

— N-am putea lumina din nou Oraşele?...

— Exclus.

— Nici măcar Hawaii sau Cap-Verde sau Ceylan, să

concentrăm viaţa într-un singur Oraş luminat?... Întunericul ne deprimă, inginer Whitt, ne ucide înainte de vreme. Trebuie să ne dai lumină!... Trebuie, înţelegi, inginer Whitt? Altfel înnebunim! Şi apoi ne omorâm unii pe alţii!...

Inginerul Whitt, care nu se aşteptase la această criză, îşi păstră liniştea şi răspunse:

— Să luminăm bine vreun oraş, nu, nu se mai poate!

Santio s-ar împotrivi cu cea mai mare îndârjire, îmi cere mereu şi acum să suprim lumina cu desăvârşire. El e de părere că, după stadiul penumbrei care s-a prelungit destul, oamenii vor putea foarte bine trăi şi în întuneric.

Acumulatorii de rezervă au pierdut o treime din energie. Sau, altfel, încetăm construcţiile în Formosa! Ceea ce e cu neputinţă.

— Şi dumneata ai consimţit să se facă întuneric de tot?

Aici în Hawaii şi... pretutindeni?... Întrebă Olivia, speriată.

— Nu. N-am consimţit. În întuneric complet, îmi dau seama, oamenii se vor demoraliza total. Dar am elaborat un plan de retragere şi părăsire a Oraşelor...

— Înainte de construirea Formosei?...

— Nu mai putem aştepta. Oamenii vor locui provizoriu în Mariana. În apropierea Formosei vor fi mult mai încrezători, mai liniştiţi. Vom începe atunci şi selecţionarea.

Olivia privi cu ochi mari, speriată, la chipul serios, lucid şi hotărât al inginerului Whitt.

— Inginer Whitt, îţi dai seama ce-mi propui?... Whitt tăcu.

Citind însă în ochii Oliviei un plâns iară lacrimi, Whitt,

după o clipă de tăcere, zise:

— Nu, domnişoară Olivia, eu nu propun asasinarea Omenirii. Această asasinare mi se propune mie, precum ni s-a propus de către Soarele îngheţat să intrăm în adâncul Pământului. Cheamă în locul meu pe... (Ar fi voit să pronunţe numele lui Xavier, dar se feri) pe altcineva, să procedeze altfel!