— Nici eu, domnişoară. Proiectul Whitt e raţional. Dar, pentru că am ajuns la o răscruce de drumuri, cred că fiecare din noi e în stare să iscodească un raţionament al lui.
Bunăoară, eu am de mult credinţa că Omenirea a făcut o mare greşeală că a intrat în fundul oceanelor şi n-a consimţit să piară pe uscat, ca atâtea alte vieţuitoare care s-au stins în diferite timpuri geologice. Căci Omenirii nu i-a dat prin gând sau n-a avut puterea să se mute în altă Constelaţie. Aici mi se pare că mă-ntâlnesc cu fostul preşedinte Pi, care, de asemenea, visa un zbor în cercuri şi de dragul cărui vis am ridicat, mărturisesc, o hartă aproape exactă a câtorva din
cele mai apropiate Constelaţii şi am făcut şi oarecare cercetări asupra a două sau trei sisteme solare. Preşedintele Pi cunoştea această astrologie a mea, fără de niciun folos pentru civilizaţia submarină, şi aşa îmi lămuresc într-un fel simpatia lui pentru mine. Nu vreau să spun că proiectul Whitt nu e mai uşor de înfăptuit, mai aproape de noi, mai omenesc decât prejudecata mea. Dar mi se pare un risc prea mare ca Omenirea, ameninţată acum de îngheţ şi întuneric, să joace pe-o singură carte - a lui Whitt sau a altcuiva. Olivia, nerăbdătoare, întrebă:
— Şi care e proiectul dumitale, Xavier?
— Proiectul meu e să zburăm în stele. Am mai spus-o.
Filister interveni cu o nervozitate neobişnuită:
— Nu! A zbura în stele e un basm pe care nu-l mai cred nici copiii!
— Aşa e?... zise Xavier, întorcând spre Filister ochii lui mari, albaştri.
— Şi, acum, daţi-mi voie să mă duc acasă!... râse din toată inima doctorul Harwester.
Îndreptându-se către uşă, se mai opri o dată. Întinse mâna către Olivia şi zise:
— Vrei să treci pe la mine, domnişoară Olivia? Am şi eu un basm de povestit. Am să-ţi arăt nişte balene mici ca jucăriile şi nişte peştişori mai inteligenţi ca oamenii: vorbesc cu ochii!...
Şi plecă râzând cu hohote.
Santio, după plecarea lui Harwester, zise jignit:
— Nu, nu, toate ironiile şi îngâmfările astea nu folosesc la nimic. Dacă nu se ia o hotărâre precisă, imediat, propun deschiderea ecluzelor şi supapelor - şi înecarea Oraşelor. Va
fi ultimul nostru act inteligent. Inginer Whitt, de ce forţă
electrică şi de câţi oameni ai nevoie pentru înfăptuirea întâiului Oraş subteran?
— De toată forţa de care mai dispunem şi de toţi oamenii valizi.
Inginerul Xavier ripostă:
— Pentru a zbura în stele nu se cere nici o forţă electrică
şi niciun om. Un avion mic de aluminiu şi rachetele de propulsie. Atât.
Whitt întrebă:
— C-un avion de aluminiu se poate mântui Omenirea?
— Omenirea nu, dar un bărbat şi o femeie, poate. Ceea ce e totuna, mi se pare.
Whitt privi ironic:
— Şi crezi că are vreo însemnătate pentru Omenirea ameninţată de moarte aventura aeriană a doi inşi?...
Inginerul Xavier tăcu.
Ceilalţi făcură o mişcare de nerăbdare. Inginerul Xavier îşi bătea oare joc de întregul Comitet politic?
În ochii Oliviei se iviră, dureroase, două lacrimi care se topiră încet în lumina neagră a privirilor. Cu glasul ei aproape băieţesc, zise cât putu mai liniştită:
— Deci nu avem înaintea noastră decât două propuneri.
Toţi oamenii, toate forţele electrice şi motrice vor sta, cu începere din acest ceas, sub ordinele inginerului Whitt.
Şi, întorcând privirile către Xavier, adăugă:
— Iar dumneata, inginer Xavier, construieşte-ţi avionul de aluminiu, rachetele de propulsie şi vesteşte-ne ziua când eşti hotărât să părăseşti Pământul.
Xavier se împotrivi:
— Eu?... O!... Nu!... N-am spus niciodată că sunt hotărât să părăsesc Pământul. Am exprimat o idee posibilă.
Atât.
Olivia nu se putu opri să nu-i răspundă:
— Dar dacă nu zbori dumneata, atunci...
