oaspeţii Marianei, inginerul Xavier, urcat pe-o estradă, trebuia să primească şi să răspundă el salutului cortegiilor.

Dacă burghiele ar fi atins focul Pământului şi Formosa ar fi fost gata, ar fi primit Whitt, ca viitor Preşedinte, alături de Olivia în rochiţă galbenă, defilarea oamenilor. Poate la anul... sau niciodată!...

Rezemat de un ciocan uriaş, simbol al Marianei, inginerul Xavier, pe estradă, singur în marea piaţă a Formosei, se-ntrebă ce căuta el la această mascaradă... O

lumină ştearsă, leşioasă se târăşte pe sub tavanul de marmuri, printre colonade, prin gangurile adânci. Unde sunt luminile strălucitoare ale Carnavalurilor din anii de altădată?... Hawaii, luminat puternic, părea atunci, în cele trei zile de petrecere obştească, un clopot uriaş, piatră

preţioasă legănându-se în adâncul apelor verzi. Unde e muzica din Ceylan, când Aligator, compozitorul, revenea din somnul lui artificial, de unde adunase acorduri pe care le auzeau altădată oamenii în pădurile însufleţite de murmurul frunzişului, în munţii unde tăceau piscurile să-nţeleagă ecoul prăpăstiilor? Ce duhoare de pivniţă mucegăită se târăşte acum în acest mut Oraş al viitorului...

Când pendula uriaşă de deasupra portalului arătă, cu minutarele groase de fier, un minut peste ora 12, se auzi un murmur vag. Deodată izbucni trist în singurătatea pieţii un cor de voci omeneşti. Cum?... Nu se mai cântă un marş nou şi îndrăzneţ?... Ce elegie cu amintiri funebre e această litanie plângătoare? Aligator, unde sunt strigătele cornurilor şi trâmbiţele tale de altădată?

Dar Xavier se ţinea drept, rezemându-se de baros. De sub portalul noului Oraş se ivi, înaintând încet, un alai mortuar. Pe umeri, bărbaţi puternici purtau fotoliul prezidenţial în care, ca o străveche mumie egipteană, strălucea trupul negru, şlefuit al lui Pi.

„Da, aşa se cuvenea!... De vreme ce Preşedintele mort nu fusese înlocuit cu unul viu...”, gândi Xavier.

Şi, ridicând barosul, inginerul Marianei salută leşul solemn.

Fete din Hawaii, în mâini cu ramuri artificiale de cireşi, urmau alaiul.

Din mulţimea care se-nghesuia sub portal să răzbească

şi să poată intra în Palatul Prezidenţial, unde ilustrul mort urma să fie depus în sala istorică, Xavier îl zări venind pe Filister, directorul general din Ceylan, cu ochii rătăciţi.

Inginerul Marianei fu surprins că-l vedea în alaiul mortuar, în loc să aştepte să treacă şi el, cum se cuvenea unui şef, în fruntea cortegiului din Ceylan.

Dar tot Carnavalul i se păru acum lui Xavier o halucinaţie. De ce să mai întrebe? Nimic n-avea niciun răspuns. Poate niciodată.

Inginerul Alimentaţiei, duhnind înăbuşit a rom, ferindu-se parcă să nu fie văzut şi recunoscut de ceilalţi, îl întrebă de-aproape pe Xavier:

— Ce “complex” preferi pentru ei?... Mie, Xavier, să-ţi spun drept, mi-e indiferent. E o mascaradă sinistră, cum văd.

N-ar fi trebuit să primeşti defilarea. S-o fi lăsat lui Whitt. Al lui e Oraşul. Să le dăm o nuanţă de portocale cu piperment?... Ce zici? I-ar mai înviora... Cum, nu ştii? Prin colonade, pulverizăm la presiune parfumul pe care-l varsă

oamenii mei pe sus. Sau mai bine o aromă de sămânţă de cânepă dospită?... Ar aţipi de-a-n picioarele, s-ar aşeza jos, le-ar scapără ochii, şi pe urmă ar adormi. Ca să nu mai vadă

beciul ăsta sinistru!

Xavier şovăia. Toată întâmplarea i se părea atât de absurdă, încât nu înţelegea nici grija Iui Filister să încarce văzduhul cu miresme şi să îmbete oamenii, nici ambiţia lui de a risipi o nălucire cu alta...

Dar Filister îşi răspunse singur, şi mai aproape de Xavier, căutând pieziş cu coada ochiului:

— Cred că-n actualele împrejurări, nu mai are nici un rost teama noastră meschină. Voi răspândi în piaţă, prin toate colonadele deodată, cât va ţine defilarea cortegiilor din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan, un “complex” de parfum de banane amestecat cu esenţă de crin, iar la cortegiul marianilor un parfum mai simplu, mai substanţial, o duhoare concentrată de sânge de lup împuşcat. Şi, când se vor aduna în piaţă toate delegaţiile Oraşelor, cu inginerii-şefi şi Olivia cu eşarfa albastră în jurul frunţii, voi sufla un

“complex imperial” - dumneata nu-l cunoşti, Xavier: pictură, poezie şi iubire la un loc, ridicate la o expresie olfactivă care provoacă imediat o stare sufletească unică, inedită în evoluţia psihologiei omeneşti în Formosa. Ha! ha! ha!... Numai să nu avem nevoie mai târziu de stupefiante totale!... Ho! ho! ho!

Apoi deodată, cu faţa serioasă ca un ins oarecare, inginerul Filister se amestecă în mulţime şi pieri după întâia colonadă.

Locuitorii Oraşului Hawaii, întovărăşiţi de o orchestră de alămuri mici ca pentru păpuşi - pe măsura puterii micilor lor plămâni - înaintară de sub portal în costume militare. În

fruntea batalioanelor venea, călare pe un cal electric, un personaj ridicol, cu tricorn marţial, pe spatele căruia scria cu litere mari: “NAPOLEON”. Urmau tunuri şi chesoane, fabricate din sticlă şi carton şi, în coada alaiului, o “falangă

macedoneană”, condusă de un filosof grec, în togă şi cu capul descoperit. Hawaiienii, după defilare, se rânduiră în galeriile din jurul Palatului Prezidenţial.

Xavier gândi:

“Unde e Whitt?... Nu cumva dorm iar şi visez?”

Dar n-avu răgaz să cugete mai departe. În frunte cu orchestra de tobe, se iviră sub portalul Formosei locuitorii oraşului Cap-Verde: din trupul lor ţâşneau scântei şi fulgere iluzorii. Tobele sunau ca ritmice descărcări de furtună şi trăsnet. În mijlocul alaiului, o fată de 11 ani, pe un podium de oţel purtat de patru cap-verzi cu muşchi umflaţi, ţinea în mâna dreaptă ridicată deasupra făpturii ei nude şi albe lampa lui Pi, din gura căreia curgea în sus un fum alb, blajin.

Xavier gândi râzând în sine a batjocură:

“Cap-verzii vor să arate gazul 8 şi secretul care descuie izvoarele electricităţii! Dar unde e Olivia? Unde sunt ceilalţi, Whitt, Santio, Harwester?...”

La trecerea cap-verzilor, piaţa se umplu de o mireasmă

de tei îndulcită de un parfum asemenea polenului de dafin.

Dar, ca şi cum aceste arome aveau doar menirea să purifice văzduhul, fură absorbite în câteva clipe şi pieriră. Se revărsă

după aceea un duh la început amărui ca o sare de aur, dar din ce în ce mai voluptuos şi mai hrănitor. În această beţie subtilă care ascuţea auzul, mirosul, gustul, imaginaţia şi da făpturii omeneşti o prospeţime cunoscută poate numai de vechii locuitori ai aerului şi apei pure, locuitorii din Ceylan se

iviră sub portal în costumele plantatorilor de cafea şi aromate, cu frunze late în dreptul coapselor şi organelor, cu smicele de eucalipt în mâna dreaptă băieţii, iar fetele cu sâni oacheşi uriaşi, atârnând greoi - făcuţi din zgură şi bumbac artificial.

La sfârcul lor negru, tare ca boaba de cafea prăjită, sugeau cu buze groase păpuşi de cauciuc care, apăsate pe pântec, ţipau: oau! oau!

“Filister a dat fuga şi ne trimite prin colonade acest

«complex Ceylan»... gândi Xavier, după ce trecură ultimul ceylan şi ultima ceylană cu copilul de cauciuc - oau! oau! -la ţâţa uriaşă.

— Dar marianii?... Ei nu defilează?...

Xavier privi înspre Portal. Nici o mişcare, nici un sunet.

Numai reflexele depărtate, ca un incendiu noaptea, ale Craterului cu inima în vâlvătaie păliră, acum abia văzute.

Marianii au rămas în Mariana! De ce?...

“Să mai aştept, îşi zise. Marianii sunt greoi...”

Dar aştepta zadarnic. Portalul îşi căscă uriaşa gură de întuneric, iar minutarele de fier se mişcau pe nesimţite pe cadranul Formosei.