îndeplini dorinţa. Era copilăroasă şi frumoasă. N-aş voi să te încredinţezi singură vreodată câtă dreptate am avut. Dar Hawaii nu va fi spart de mână omenească. Hawaii a fost Capitala lumii. Priveşte pe fereastra aceasta, înspre apus.

Vezi în zare, în întunericul verzui, mijind o lumină?...

— E Hawaii, inginer Whitt! E Hawaii!... Lumina din Hawaii!...

— Lumina din Palatul prezidenţial din Hawaii. Singura lumină pe care n-am stins-o. Oraşul, domnişoara Olivia, n-a fost zidit şi sprijinit pe fundul Oceanului cum credeau toţi, ci a fost numai fixat, ca să poată fi mutat oricând, oriunde.

Capitala lumii avea dreptul să fie oriunde ar fi voit. S-a tăiat numai cablul de dedesubt şi Hawaii pluteşte acum spre Miazănoapte.

— Lumina se leagănă... şopti Olivia.

Şi, în tăcere, privi cum lumina, depărtată ca o lună în apele Oceanului, se legăna încet, tot mai mică. În închipuirea cu care voia să se înşele, Olivia îşi zicea că Hawaii se va opri de la sine între arbori de corali, că valurile vor îngheţa, şi Oraşul ei va rămâne de-a pururi întreg, neatins, aşa cum ochii ei în lacrimi îl văzuseră pentru cea din urmă oară.

Dar lumina din Hawaii, micşorată cât a unui luceafăr, ca şi cum ar fi voit să scape din lespezile de gheaţă de la suprafaţă, coborî iar lin mai departe şi se stinse.

— S-a stins... zise fără voie inginerul Whitt. Olivia privi drept, în tăcere, cu ochi mari deschişi spre locul unde Hawaii se sfârşise şi se stinsese lumina. Apoi fata plânse încet, îndelung, cu umerii mici şi oblici zguduiţi de durerea ei lăuntrică.

— Să mergem! şopti blajin, dar hotărât inginerul Whitt.

Şi, deschizând uşa c-o uşoară mişcare a mâinii, o pofti în ascensorul transversal care, din etajele de sus ale Marianei, ducea spre portalul Formosei.

DOUĂ STELE NEVĂZUTE

Xavier găsi pe Iran în odaia hărţilor, developând placa fotografică a emisferei australe.

— Foloseşte la ceva dacă între piciorul Centaurului şi Crucea de Sud se află într-adevăr o stea?... întrebă Iran, mişcând baia cu lichid pentru schimbarea negativului în pozitiv.

Xavier se opri şi cercetă aplecat peste baie, parcă în aşteptarea unei minuni. Zise:

— Nu, Iran, nu foloseşte la nimic. Ne jucăm.

Iran şopti mai mult pentru sine:

— Dacă dansatoarea albă nu ardea rachetele, poate că

steaua ar fi folosit la ceva. Cu rachetele ar fi ajuns oare avionul până la Crucea de Sud?...

Xavier gândi o clipă şi răspunse:

— Nu, Iran. Nu-ţi mai face inimă rea. Cu rachetele nu ajungeam prea departe. În nici un caz, nu puteam duce cu mine Omenirea şi cine ştie dacă avionul ar mai fi luat drumul înapoi.

Dar Iran nu voia să fie mângâiat. Se ştia prea vinovat.

Pedeapsa era o voluptate. Şi se pedepsea ori de câte ori avea prilej. Stărui:

— Dacă zburaţi, domnule inginer, poate că Whitt nu mai construia Formosa. Poate că-n nădejdea altei planete vreun om ar fi găsit gazul 8 şi ar fi zburat până la Crucea de Sud.

Iar, la un semn al lui, ar fi urmat în aeronave mari şi ceilalţi locuitori din cele patru Oraşe.

Xavier care, privind cu atenţie încordată, mai mult aştepta la ivirea planetei pe placă, murmură:

— Vorbeşti prostii, Iran! Inginerul Whitt e un om de geniu. Fără el, Omenirea ar fi pierit de mult. Iran, văd bine?...

Mi se pare că sunt două planete, jumătate luminate, jumătate umbrite de o eclipsă. Trebuie să mai cercetăm, Iran!

Le vei fotografia la fiecare oră, precis. Bănuiesc că

se-nvârtesc pe aceeaşi axă. Şi atunci e sigur că sunt luminate de cei doi Sori, alternativ, de la distanţe egale.

Luând placa, ridicând-o în zare şi privind cu încordare sub lumina becului electric, Xavier râse deodată:

— Iran, ce admirabile planete de vilegiatură!... Am putea zbura de la o stea la alta în câteva ore, mai repede decât navigau oamenii tereştri din Europa în America. În locul nopţii, ar fi un fel de umbră a Soarelui, cu răcoare. Ar fi numai primăvară şi vară, câtăva vreme fiecare - nu ştiu cum merge timpul pe-acolo, Iran!

Tăcut, Iran privea întunecat la bucuria mincinoasă a singurului om la care ţinea şi pe care-l plătise cu o trădare.

N-ar fi mai bine să coboare numaidecât, să se-arunce în gura Craterului?

Lampa roşie se aprinse deasupra uşii. Aparatul de comunicaţii semnaliza:

— Hawaii?... se-ntrebă Xavier. Apoi râse în sine:

— Ah! Uitasem... Hawaii e acum Formosa!...

Lucia semnaliza de la Palatul Prezidenţial din Formosa că Oraşele Submarine, cu excepţia Marianei, au fost suprimate. Doctorul Harwester şi inginerul Santio sunt daţi

ca pierduţi. Nu se ştie dacă s-au sinucis sau au pierit înecaţi din neprevedere. Inginerul Whitt îl întreabă pe inginerul Xavier cine ar putea lua locul lui Santio la conducerea oraşului Mariana? E nevoie de un om foarte energic şi, în acelaşi timp foarte preţuit de mariani, de la devotamentul cărora Omenirea aşteaptă încă o sforţare îndelungată, o muncă amarnică.

Xavier înţelese că inginerul Whitt, rămas în preziua biruinţei aproape singur, voia să-i dea putinţa să se apropie de Palatul Prezidenţial, ca al doilea dintre oameni. Gândi cu ironie: “O! E generos inginerul Whitt!... După ce şi-a asigurat partea cea mai bună... Nu cumva această generozitate i-a fost inspirată de Olivia, viitoarea fericită mireasă a Formosei? Ha, ha!...”.

Iran, în odaia din Mariana, şi Lucia în Formosa auziră

numai râsul lui Xavier, grotesc şi furios, pe care nu-l înţeleseră. Dar cu seninătatea-i obişnuită, Xavier răspunse îndată că singurul om energic, priceput şi bucurându-se de iubirea marianilor e Iran, Formosa n-ar putea face o alegere mai nimerită numindu-l inginer-şef al Craterului.

Iran rămase înmărmurit. El, Iran, omul lui Whitt? Nu, el nu voia să servească sub ordinele inginerului Whitt! Întinse mâna către Xavier, spre a-i arăta că are şi el ceva de spus...

Dar Xavier vorbi mai departe la microfon:

— Eu?... O! Nu!... Cu neputinţă! Voi da lămuriri dacă e neapărată nevoie, la cel dintâi sfat al Comitetului.

Apoi, întorcându-se către Iran, zise foarte grav:

— Trebuie! Altfel, Iran, s-ar putea crede că din spirit meschin de invidie şi gelozie ţin să pun piedici desăvârşirii proiectului Whitt. Inginerul Whitt are dreptul la toată