mă înarmez cu lămpi electrice secrete, cu cadrane magnetice pentru materiale ascunse, să ciocnesc toate zidurile locuinţei dumitale, să aflu golurile...
Xavier răspunse pe loc:
— Câtuşi de puţin, domnişoară Olivia. Hărţile cerului, care nu interesează de altfel de mult pe nici un locuitor submarin şi nici măcar Comitetul politic, sunt în odaia mea cea mai luminoasă, pe unde trece oricine vine la mine. E
de-ajuns să sting luminile, ca hărţile să se ivească scăpărând pe pereţi. Ele au fost scrise cu fosfor nu pentru a le ascunde ochilor cuiva, ci pentru a putea fi folosite în noaptea spaţiului interstelar. E simplu şi firesc.
Olivia îl privi cu ochi mari. “Nu, Sonia nu va găsi hărţile
după care s-a dus!gândi ea şi se înroşi deodată.
Nu se mai putu stăpâni şi izbucni:
— Inginer Xavier, eşti un monstru, căci te ascunzi chiar acolo unde te arăţi! De ce fugi dintre noi? Ştii bine că nu vei putea zbura prea departe cu rachetele...
— Nu am nevoie să zbor prea departe: numai până la întâia planetă cu apă, aer şi Soare.
— Cum te vei înapoia?
— Cum am plecat.
— Şi dacă nu te vei mai înapoia? Dacă nu vei ajunge nicăieri?
— E ca şi cum nu aş fi plecat. Acelaşi destin mă
aşteaptă aici. Prefer să-i ies înainte.
Înapoindu-se în Mariana, Xavier găsi pe Iran tremurând, cu braţele atârnând grele de-a lungul trupului păros, privind cu ochi mari cadavrul alb al Soniei. Întins pe jos. O cumplită
schimonositură a gurii ei moi, palide, dovedea că murise silnic.
— Am ucis-o... am ucis-o..., bâigui Iran.
Şi, arătând fereastra goală a rachetelor:
— Ea... ea a stricat tot... cu...
Xavier rămase locului încremenit. Apoi se repezi la fereastră şi privi în jos. Tubul de oţel era gol.
Se întoarse, de data aceasta stăpân pe sine, încredinţat că Iran n-avea nici o vină, că Sonia fusese unealta cuiva, a lui Whitt sau mai curând a Oliviei. Nu, nici Whitt nu ştia nimic. Olivia! Ea împiedicase zborul!... De ce - de ce?...
— Iran, nu trebuia s-o omori, zise Xavier liniştit.
Şi, cu hotărârea luată, Xavier semnaliza lui Whitt, la Hawaii, dezastrul. Nu acuză pe nimeni. Ceru doar pentru
Iran pedeapsa cea mai mică: mutarea în mine sau la Crater.
Crima lui era pasională şi poate justificată. Şi cum el, Xavier, nu se mai simte în stare să lucreze, roagă să fie trimis alt inginer la conducerea Marianei. Se retrage definitiv. Roagă să
nu mai fie chemat la Hawaii, la nici o întrunire.
Şi, trecând peste cadavrul dansatoarei, Xavier intră în odăile lui, unde se încuie electric.
În curând se ivi la serviciul de comandă al Marianei inginerul Whitt urmat de Santio şi de câţiva agenţi ai Siguranţei Interioare. Cadavrul Soniei fu ridicat şi expediat la serviciul biologic de sub direcţia doctorului Harwester.
Comanda oraşului Mariana o luă inginerul Santio.
Iran, între doi agenţi, până la cercetări mai amănunţite, fu trimis la Hawaii, într-o celulă îngheţată din ultimul etaj.
Cu instinctul lor mai sigur decât orice ştiinţă, locuitorii Oraşelor presimţiră sfârşitul. Puterea lor de muncă scăzu.
Atenţia nu se mai susţinea şi accidentele mortale cele mai absurde se iveau în împrejurări de necrezut. S-au găsit morţi şi la serviciul aerului, unde oamenii privegheau doar două
ecluze de metal, care se închideau şi se deschideau automat.
Cum de s-au produs accidentele mortale aici nu s-a putut afla niciodată. În atelierele şi laboratoarele cu echipe mari, oamenii se mişcau în grup, ca altădată vapoarele pe mări.
Purtau becuri mici electrice, cât un melc, în frunte şi se vesteau cu glasul îngroşat când duceau în braţe vreo încărcătură: Uuu!... Uuu!, ca sirenele speriate ale transatlanticelor în ceaţă.
Numai Hawaii, Capitala, mai era întrucâtva luminată.
Ultimele animale din adâncul apelor, atrase de Oraş ca de o lună uriaşă căzută-n fundul Oceanului, părăsiră marginile
