celorlalte Oraşe şi se adunară în jurul pereţilor de cristal iluminat, aşteptând cu ochi mari deschişi să pătrundă în Hawaii.
— Suntem asaltaţi de bestii, Whitt, suspină Lucia, privind în mare de la fereastra laboratorului ei. Ne presimt.
Ne vor avea!...
— Şi tu?... Chiar tu?... zise Whitt mustrător, iritat de pesimismul, de “nebunia neagră” - cum spunea - care amorţea pe-ncetul creierii oamenilor.
Whitt mută serviciile mai de seamă ale Capitalei în palatul Preşedinţiei şi stinse toate celelalte lumini din Hawaii.
Palatul cu ferestrele luminate lucea în Oraşul întunecat, ca o inimă de veghe. Era singura lumină care mai rămăsese Omenirii.
Orchestra simfonică a Teatrului, pentru că toate spectacolele fuseseră suprimate, fu mutată şi ea într-un apartament al Preşedinţiei, de unde porneau, la flecare schimbare de echipă, în celelalte oraşe, imnurile, marşurile, concerte optimiste urlate de difuzoare uriaşe în golul gangurilor, ascensoarelor, încăperilor.
Patru Oraşe în fundul mării, unul slab luminat, trei aproape întunecate, vuiau în tăcerea apelor, ca patru uriaşe gonguri. Balenele, rechinii, lupii de mare şi caracatiţele fără
moarte priveau şi aşteptau sfârşitul simfoniei.
Despre doctorul Harwester din Hawaii se spunea că nu voia să mai iasă din sala lui circulară de la fund, cu bazinul şi coliviile de apă. Fu găsit declamând şi cântând în gura mare. Înnebunise? Inginerul Filister iscodi şi fabrică
înfrigurat o serie de eteruri alimentare mult mai puternice şi mai aromate. Zămisli câteva “complexe” de un parfum atât de
ciudat variat, încât unii oameni dobândiră viciul lor, ca un fel de beţie. Mulţi bărbaţi şi femei le preferau şi le gustau voluptatea îndelung, ca altădată cocaina şi heroina.
Inginerul Whitt, speriat de noua patimă a cărei savoare adormea ultima energie - căci oamenii nu pot crea cu-adevărat decât în durere, lipsuri şi asprimi -, ceru lămuriri la Ceylan.
— O! Sunt nimicuri fără efecte tari, inginer Whitt, încercă să-l liniştească Filister. Lucrez acum la unele aliaje olfactive mult mai esenţiale. Vreau să propun Comitetului politic să-mi dea voie să produc câteva serii complete. Văd că
nici muzica nu-i mai întremează pe oameni şi nu-i mângâie deloc de lipsa luminii. Până la mutarea în primul Oraş
subteran, să trăim cel puţin într-o lumină de savoare lăuntrică - sau să murim, în definitiv, în voluptate! Am să-ţi trimit câteva din ultimele mele “complexe”. Soarbe-le în singurătate, pentru orice eventualitate. Şi vom mai vorbi!...
Despre Xavier mai aveţi vreo veste? Aud că a dezertat cu desăvârşire din mijlocul nostru. Ce tip!... Am să-i trimit un
“complex”. Nu se poate să nu-l scoată din bârlogul lui: o să
vină singur să mai ceară!...
Santio, ale cărui Generatoare înţepeniseră, încercă să
învioreze unul cu ajutorul Craterului în care vârâse cazane cu apă de mare. Generatorul rămase nemişcat, în apa călduţă a cazanelor făcură o baie marianii cu piele neagră.
Santio părăsi gândul de a mai produce electricitate.
Închis într-unui din apartamentele Preşedinţiei, inginerul Whitt supraveghează de la distanţă lucrările de sapă şi târnăcop dintre Formosa şi coasta Asiei: loc adăpostit, uşor de golit de apă şi cu cel puţin două margini de roci
solide. Oamenii din Mariana, cu cazmale, se adâncesc în scoarţa Pământului. Trenurile din Oraşe, suprimate. Străbate distanţele submarine un singur tren mixt, cu funcţionari şi fiole alimentare. O bună parte din locuitorii Oraşului Cap-Verde l-au urmat pe Santio în Mariana, unde e de lucru şi văd cel puţin lumina de incendiu îndepărtat a Craterului, ca o speranţă.
Dar, în afară de Whitt, care înţelegea limpede şi mergea pe linia evoluţiei vieţii globului terestru, nimeni nu credea încă prea mult în viaţa subpământeană.
— Credea cineva la început pe Pământ în viaţa submarină?... se auzea, în Oraşele tăcute şi abătute, glasul încrezător al lui Whitt. Noi nu trebuie să presupunem -
trebuie să lucrăm!
Crima Soniei fusese necesară, cu toată spaima şi revolta Omenirii, care aştepta totuşi mai mult de la zborul lui Xavier, tocmai pentru că era mai himeric.
— Dacă Sonia nu exista, ar fi trebuit s-o inventăm! îi spuse odată Lucia lui Whitt.
Căci oamenii începuseră să muncească la noul Oraş
subteran, cu îndârjire, fără întrerupere, cu toată hotărârea deznădejdii, abia după ce se află că rachetele fugiseră şi pieriseră în mare. Nu mai era decât o scăpare: în adâncul Pământului.
Xavier, închis în odăile lui, nu mai da niciun semn de viaţă. Iran, care fusese eliberat după intervenţia Oliviei şi al lui Whitt pe lângă Curtea Morţii, era singurul om pe care-l mai vedea.
Multă vreme, afişele colorate şi tablourile luminoase din ascensoare şi de la Teatru, care înfăţişau proiectul de
realizare a Oraşului submarin, nu entuziasmară pe nimeni.
Şi deodată, mai curând decât s-ar fi aşteptat, inginerul Whitt văzu cum toată energia umană se năpustea cu disperare asupra Pământului, spre a scormoni un adăpost nou, biciuiţi cu toţii din urmă de spaimele morţii. Din toate Oraşele şi chiar din Hawaii soseau acum la serviciul de organizare grupe compacte de bărbaţi şi femei. Ei cereau, se rugau să fie înrolaţi numaidecât în echipele săpătorilor de pământ, exasperaţi de o presimţire pe care n-o putea năuci nici muzica în semiîntunericul gangurilor, încăperile unde şi aerul părea acum otrăvit şi înşelător. Numărul morţilor din groapa de la Formosa creştea cu fiecare zi, dar, în loc să
sperie, dezastrul atrăgea parcă magnetic făpturile omeneşti, care voiau cu trupurile lor să îmbuibe o dată pentru totdeauna moartea şi s-o sature.
Inginerul Whitt se văzu silit să se gândească la o alegere între cei veniţi la muncă, deoarece nu-i putea folosi pe toţi odată. Dar înainte de a lua o hotărâre atât de periculoasă -
