Inginerul Xavier, urcat pe-o caricatură de avion la care-l va înhăma pe Iran şi alţi câţiva mariani, va deschide alaiul nupţial în galeria principală a Oraşului Formosa şi va striga:
“ Whitt şi Olivia - fiţi fericiţi! “.
...Dar aceste batjocuri, sub care inginerul Xavier îşi strivea inima, nu ţinură mult. Îl copleşi, după aceea, o tristeţe pustie.
Cercetă o vreme cu îndârjire să-nţeleagă din ce anume se iscase crima Soniei. Cât ar fi fost de fericit inginerul Xavier dacă ar fi avut un semn cât de mic, dar neîndoielnic, că
Olivia se temea să nu biruie ideea zborului, că ea dorea într-ascuns pe Whitt, cu ideea lui subterană. Dar Olivia nu ştiuse nimic din gândul Soniei! Ba în clipa când se făptuia crima, Olivia acuza pe Xavier că zborul lui era numai o prefăcătorie! Dacă Olivia s-ar fi dovedit pătimaşă şi deci nedreaptă - chiar şi împotriva lui Xavier, de dragul lui Whitt -
o! cu câtă furie ar fi încercat Xavier s-o smulgă bărbatului celuilalt! Cu sălbăticie s-ar fi aruncat asupra ultimelor scântei de energie ale Omenirii, spre a crea viteza cu care să
ia fata cu sine în văzduhuri, departe de Pământ, ei amândoi, spre o viaţă sau o moarte.
Şi acum, într-o singurătate pe care nu îngăduie s-o tulbure nimeni, el se joacă iar de-a stelele. Îşi face închipuiri: ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi zburat?... Unde s-ar fi oprit?...
În întunericul odăii cu hărţi, degetul lui umblă încet printre constelaţiile de fosfor. E alături de Pământ o mică planetă
fără nume, numai la câteva sute de mii de kilometri. Poate e
tot sub influenţa Soarelui stins, iar sorii ceilalţi răzbat greu până la ea. Păcat... Nu era o depărtare prea mare. Eros e la 20 de milioane de kilometri, Marte la 56 şi Venus la 40 de milioane... Stele moarte!... Dar ce înseamnă mediocritatea asta?... Nu are curajul să se rupă cu desăvârşire de acest nefericit şi pustiu sistem solar?... Să fugă spre alt sistem, cu alt Soare?...
Dar, pentru că tot nu zbura, Xavier era cu atât mai chibzuit în alegerea noului sistem şi a noii planete. Nu se mută Omenirea în fiecare zi!... Dacă omul a avut nefericirea să se ivească pe Pământ, planetă provincială în sistem solar de rang inferior, cel puţin acum, când are libertatea de a alege, să fie mai isteţ şi să deschidă bine ochii! Mutările prea dese ruinează şi mobila, şi bunele moravuri...
Aşadar, o mutare cât mai depărtată, ca să ne pierdem urma şi să uităm cu desăvârşire originea noastră
pământească - de altfel, destul de puţin măgulitoare. Să
alegem, oare, o planetă de mărime fantastică şi cu Soare şi mai fantastic?... Ar fi o copilărie de tristă amintire! Am fi asemenea omului flămând care, după ce a răbdat de foame, mănâncă până se umflă şi plesneşte.
Oamenii bucuroşi în sfârşit de spaţiu s-ar înmulţi, identici cu ei înşişi, în raport direct proporţional cu numărul locuitorilor la proporţiile vechiului Pământ. La ce-ar folosi 150 de miliarde de fiinţe grăitoare, când 3 miliarde de oameni tereştri au dovedit că viaţa se desăvârşeşte numai prin valoarea câtorva mii?... Un miliard de licurici nu sunt mai preţioşi pentru spiritul de înnoire al vieţii decât întâiul licurici care s-a ivit în întuneric.
Dar alt gând se răsuceşte în mintea inginerului : “Vreau
sute, mii şi miliarde de oameni! Toate planetele din toate Constelaţiile să răsune cu voioşie de acelaşi zumzet al existenţei noastre! Să pot spune uneori Oliviei: «St! Tăcere...
Auzi glasul fetelor din constelaţia Gemenilor?... Acum vorbesc băieţii din stelele care alcătuiesc Cosiţele Berenicei!»“
Dar Xavier revine din frica de singurătate care-l făcuse să viseze un Univers însufleţit de miliarde de oameni la o socoteală lucidă:
“Îmi trebuie o stea mică, mult mai redusă-n cercul şi arcurile ei decât această matahală de Pământ, în care oamenii s-au adunat pâlcuri-pâlcuri pe locurile unde se putea trăi, ca muşuroaiele. Şi un Soare proaspăt, abia rupt din inima care zămisleşte-n eter incandescentele - ca să am înaintea mea, pentru deplina cucerire a Universului, timpul TOT!...”
Odată, la ceasul de amiază, când bulgărele de aramă din cer, fostul Soare, era drept deasupra capului, iar raza lui moartă cădea perpendicular, inginerul Xavier, învăluit într-o manta de aluminiu, cu mască şi ochelari de mică, urcă pe lespezile înmărmurite ale Oceanului să mai vadă avionul. O
lumină palid-roşiatică umplea văzduhul şi toată întinderea de ape îngheţate scapără ca un uriaş glob de argint vechi.
Stele de jur-împrejurul Soarelui aproape mort porneau povârnite pe boltă spre zare. Lumea părea ca într-o noapte abia începută şi oprită locului sau ca într-un revărsat de zi nedesăvârşit niciodată.
În plămânii lui gingaşi, Xavier simţi o răcoare iute ca o volatilizare de eter.
— Oxigenul!... gândi. Oxigenul prea pur al vazduhului de mult lipsit de catifelarea respiraţiei Plantelor şi animalelor.
Cum arde!...
Şi, potrivind mai bine pe gură şi pe nas buretele de cărbune al măştii, ridică privirea-n sus. Unde sunt steaua cea mică şi Soarele ei tânăr?... Ca ochi minusculi fără trup, nenumăratele sclipiri ale stelelor din cer îi vorbeau în graiul lor neînţeles, de semne.
Xavier, cu paşi nesiguri, aproape dezobişnuit cu mersul, dădu ocol păsării de aluminiu, brumată de ger. Puse mâna pe elicea fixă, o dezmierdări întrebă:
— Vei zbura?...
Apoi trecu şi cercetă pârghiile de comandă şi puse palma pe locurile tari unde, cu măştile de rezervă agăţate alături, la-ndemână, trebuiau să şadă doi oameni pentru a porni în Univers. Se rezemă cu umărul de avion, ameţit deodată de gândul zborului.
Singur în văzduhul straniu, Xavier se reculese.
Pipăi încet coapsa rotundă a zburătoarei de aluminiu.
Degetele se-mpiedicară de o asprime de linii drepte, încrucişate.
“X" - numele lui Xavier, semnul aeronavei stelare!
Şi, sub stăpânirea aceluiaşi joc şi vis, Xavier adăugă
alături de “X" încă un semn în aburul aluminiului îngheţat, de o parte şi de alta a avionului, un “O": Xavier şi Olivia, Bărbatul şi Femeia, Adam şi Eva - fugind din adâncul apelor unde isprăviseră osânda milenară în căutarea paradisului nou şi fără moarte, în Univers.
