Dar jocul îl mâhni; zise:
Şi acest semn lucid îl trezi. Unde era Steaua?...
Coborî repede în Mariana, în încăperile lui, fără să ia seama la Iran care voia să-i vorbească . Se încuie în odaia cu
hărţi şi începu să caute în cerul lui de fosfor.
În emisfera australă, în constelaţia Centaurului, băgase de mult de seamă că steaua din copita piciorului dinapoi avea o mişcare de rotaţie perfect simetrică rotaţiei Crucii de Sud, stea mult mai mare. Ştia că sunt acolo doi Sori, unul uriaş, altul mic, a căror incandescenţă sclipea în unele nopţi ca diamantele şlefuite. Ce putere deosebise aceste focuri şi nu le-a îmbinat într-un briliant ceresc fără pereche?... Poate că, nevăzut, există un ax între aceşti doi Sori! Acolo nu e noapte, ci numai zi, niciodată iarnă, ci numai vară şi primăvară, într-o alternare de timp definită de distanţa de la Sori la punctul planetar încă nevăzut!
Când Iran intră în odaia iluminată palid de efluviile hărţilor de fosfor, inginerul întrebă:
— Crezi, Iran, că între Centaur şi Crucea de Sud ar putea fi o planetă de mărimea Lunii?...
— Nu ştiu, răspunse Iran. Vin să vă anunţ că s-a vestit din Hawaii începerea Carnavalului, la noapte, la ora 1. Santio se-ntoarce la Cap-Verde, de unde va porni încoace cu toate echipele. Vă roagă să luaţi comanda Marianei şi să primiţi dumneavoastră defilarea Oraşelor. Numai trei zile, cât ţin serbările. Apoi vă înlocuieşte iar. Nu se mai întoarce nimeni după Carnaval în Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan. Toţi oamenii rămân în Mariana. Oraşele vor fi înecate.
Xavier privi lung pe Iran. Sfârşitul Oraşelor îl uimi.
— S-au isprăvit şi rezervele electrice ale acumulatorilor?
Întrebă Xavier.
— Aproape.
— Oraşul Formosa e gata?...
— Aproape.
— Pentru toţi?
— Aproape.
Xavier tăcu iar şi, după câteva clipe, zise:
— Iran, între Centaur şi Crucea de Sud trebuie să fie o planetă!... Trebuie, Iran! Am nevoie de o mică planetă cu aer şi apă între Centaur şi Crucea de Sud!... Precis - nu
“aproape”! Iran, fotografiază cu lunetele în serie unghiul emisferei australe formate de raza XVI având ca bază raza XII.
Raza de bază trece sub Crucea de Sud.
— Şi ce să răspund domnului inginer Santio?...
— Vei fotografia precis la ora 1. După ce voi primi Carnavalul, vin să developăm clişeul. Cu Santio vorbesc eu, chiar acum.
Şi, ca şi cum cercetările lui astronomice n-ar fi fost un joc, şi zborul o nebunie de mult zădărnicită, Xavier trecu la postul de comandă şi semnaliza la Cap-Verde.
Străvechea tradiţie a oamenilor submarini voia ca-n ora întâi a începutului de An Nou, Carnavalul să înfăţişeze, într-o paradă de cinci ore, până la presupusul revărsat al zorilor, Istoria Oamenilor. Defilarea cortegiilor avea loc în piaţa Palatului Central, în fiecare an în alt Oraş. Iar, când venea rândul Marianei, în jurul Craterului iluminat.
Inginerul Whitt alesese anume Ziua Carnavalului pentru retragerea definitivă a oamenilor din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan şi înecarea Oraşelor. Dezastrul lua astfel o înfăţişare de petrecere, solemnitate şi bucurie publică, o biruinţă a puterii de viaţă a Omenirii.
Defilarea cortegiilor trebuia să aibă loc în Formosa, în marea piaţă din faţa Palatului Prezidenţial, ale cărei columne
uriaşe erau în acelaşi timp tuburi de primenirea aerului. Şi pentru că oamenii din celelalte Oraşe deveneau deocamdată
oaspeţii Marianei, inginerul Xavier, urcat pe-o estradă, trebuia să primească şi să răspundă el salutului cortegiilor.
Dacă burghiele ar fi atins focul Pământului şi Formosa ar fi fost gata, ar fi primit Whitt, ca viitor Preşedinte, alături de Olivia în rochiţă galbenă, defilarea oamenilor. Poate la anul... sau niciodată!...
Rezemat de un ciocan uriaş, simbol al Marianei, inginerul Xavier, pe estradă, singur în marea piaţă a Formosei, se-ntrebă ce căuta el la această mascaradă... O
lumină ştearsă, leşioasă se târăşte pe sub tavanul de marmuri, printre colonade, prin gangurile adânci. Unde sunt luminile strălucitoare ale Carnavalurilor din anii de altădată?... Hawaii, luminat puternic, părea atunci, în cele trei zile de petrecere obştească, un clopot uriaş, piatră
preţioasă legănându-se în adâncul apelor verzi. Unde e muzica din Ceylan, când Aligator, compozitorul, revenea din somnul lui artificial, de unde adunase acorduri pe care le auzeau altădată oamenii în pădurile însufleţite de murmurul frunzişului, în munţii unde tăceau piscurile să-nţeleagă ecoul prăpăstiilor? Ce duhoare de pivniţă mucegăită se târăşte acum în acest mut Oraş al viitorului...
Când pendula uriaşă de deasupra portalului arătă, cu minutarele groase de fier, un minut peste ora 12, se auzi un murmur vag. Deodată izbucni trist în singurătatea pieţii un cor de voci omeneşti. Cum?... Nu se mai cântă un marş nou şi îndrăzneţ?... Ce elegie cu amintiri funebre e această litanie plângătoare? Aligator, unde sunt strigătele cornurilor şi trâmbiţele tale de altădată?
Dar Xavier se ţinea drept, rezemându-se de baros. De sub portalul noului Oraş se ivi, înaintând încet, un alai mortuar. Pe umeri, bărbaţi puternici purtau fotoliul prezidenţial în care, ca o străveche mumie egipteană, strălucea trupul negru, şlefuit al lui Pi.
„Da, aşa se cuvenea!... De vreme ce Preşedintele mort nu fusese înlocuit cu unul viu...”, gândi Xavier.
Şi, ridicând barosul, inginerul Marianei salută leşul solemn.
