Dar Olivia nu se clinti. Lacrimile conteniră. Toată fiinţa ei era încordată spre un gând, la care parcă nu izbutea să

ajungă dintr-o dată. Apoi, cu respiraţia nesigură din pricina plânsului împiedicat, zise:

— Şi dacă nu mă mai întorc nici eu în Formosa?...

— N-ar fi decât propria dumitale voinţă, Olivia. Şi ar fi fost frumos dacă ai fi rămas în Hawaii, cum a rămas doctorul Harwester. Căci moartea în Mariana pentru dumneata e numai o jignire şi o umilinţă.

Apoi, după o scurtă gândire:

— Nu e lucru zadarnic, cred, să fim stăpâni pe timpul nostru. E mai cuminte să te-ntorci în Formosa. Olivia.

— Pentru că s-ar putea spune că am ţinut mai puţin la

Hawaii, oraşul meu, decât la Mariana, oraşul dumitale?

“Da”, spuneau ochii lui Xavier.

— O! Asta şi vreau!... izbucni deodată Olivia, mai puternic decât era nevoie, trandafirie toată sub pieliţa oacheşă, de o bucurie pe care n-o mai putea ascunde.

Xavier îi luă mâna şi, sărutând-o cu delicateţe, o păstră

în mâna lui:

— Ştii bine, Olivia, că te prefer de mult, deşi n-am spus-o niciodată şi nu-mi mai pot aduce aminte cum era lumea şi ce eram eu, când nu te cunoşteam. Bărbaţii de mult nu mai au dreptul să-şi arate simţirea fără să se facă de râs, şi numai fetele şi femeile mai suferă puţin de aceste absurde preferinţe şi atât de puternice. Dar mi-am zis totdeauna, ca să mă pot ierta, că farmecul dumitale e atât de nou, încât înviază în mine poate instincte străvechi - de la începuturi.

Toate acestea însă nu trebuie să abată menirea dumitale între oameni, nici frumuseţea şi nobleţea dumitale. Du-te.

Olivia îşi smuci mâna, se zbătu în loc, ca şi cum ar fi voit să scuture şi să alunge din sine o viperă lăuntrică, chinuitoare şi strigă:

— Nu, nu! Xavier! Nu vreau să mai am nici o menire!

Nu-mi pasă nici de nobleţe, dacă nu sunt pentru dumneata.

Xavier tăcea, privind în jur.

Dar nervozitatea Oliviei, care pornea parcă mai curând dintr-un capriciu decât dintr-o patimă, se potoli în faţa liniştii tari a omului pe care totuşi îl iubea. Fără a i se arunca de gât şi a-l copleşi cu greutatea dulce şi aromele ameţitoare ale făpturii ei proaspete, fata vorbi cu simplitate:

— O! Xavier, nu-mi dau bine seama decât acum, sub ameninţarea morţii, cât de mult te iubesc, că nu e altă viaţă

pentru mine decât dumneata şi chiar moartea, dacă e cu dumneata, tot viaţă e. În Formosa nu mă mai întorc. Eu rămân în Mariana, orice s-ar întâmpla.

Şi, privind în jos:

— E poate nedrept ce fac. Whitt ar fi meritat o soartă

mai bună. El trebuia de mult să ceară pe fiica lui Pi, şi ea ar fi trebuit de mult să-l refuze. Dar această nedreptate o simt în mine acum atât de puternică încât, Xavier, nu pot s-o mai alung. De aceea sunt aici şi de aceea nu mai plec - nu pot să

mai plec. La Hawaii n-am putut muri. Când am văzut oraşul rostogolindu-se luat de ape, mi s-a părut că şi eu cea adevărată rămăsesem acolo - şi mă dureau toate fibrele. Apoi cea din urmă lumină a oraşului meu s-a stins departe, în ape

- şi eu tot n-am murit. În Mariana pot muri, da, simt că pot muri! Sunt aici cu trupul şi cu sufletul!

Şi, ridicând ochii mari negri, îi puse încrezătoare, senină, pe chipul lui Xavier.

El zise:

— Olivia, împrejurarea e, desigur, absurdă. Nu crezi c-ar fi mai cuminte să ne-ntoarcem amândoi în Formosa şi să

dăm amândoi o mână de ajutor lui Whitt?... El e demn de ajutorul nostru. Legătura voastră, rituală abia după alegerea lui Whitt ca Preşedinte, are putere numai un an. După aceea ai drept să-ţi trăieşti viaţa mai departe cum socoti: să dansezi iar la Teatru în faţa oamenilor, să iubeşti, dacă eşti sentimentală, pe cine vrei...

Dar Olivia îl întrerupse:

— Crezi oare, Xavier, că mai are pentru mine vreo însemnătate, din ceasul de acum, ritualul preşedinţiei, geniul lui Whitt, viitorul Formosei şi celelalte? O!.. Cum se cunoaşte

că nu mă-nţelegi!... Xavier, eu nu mai pot face decât ce vrei dumneata. Vorbesc, oare, destul de limpede?... Numai ce vrei dumneata!

Xavier, în faţa acestei smerenii, se simţi, pentru întâia oară în viaţă, crescând în acel orgoliu agresiv care e fericirea bărbătească. Ce-i mai rămânea decât să se repeadă şi, luând în braţe făptura ei, să audă-n ureche, să simtă pe obraz, odată cu respiraţia ei fierbinte, cât e de adevărat. Dar i se păru meschină voluptatea în care putea cădea, târând-o cu el, supusă, pe Olivia, când, înaintea lor, Xavier nu era în stare să arate fetei care dorea să trăiască decât moartea.

Olivia, cu privirile-n jos, aştepta îmbrăţişarea lui Xavier.

Care nu veni. Ea suspină încet şi, ridicând privirile asupra lui, şopti:

— O! Nu, Xavier. Nu vreau câtuşi de puţin să te minţi pentru mine. Oricât m-ar durea că nu mă doreşti, cuget că

am meritat-o. Poate mă urăşti. Şi ai dreptate. N-ai zburat în Constelaţii din pricina mea. Ceea ce s-a întâmplat a fost din vina mea, dar din iubire, Xavier. Dumneata n-ai mai putut zbura din pricina iubirii mele...

Şi, apucând deodată mâna mică şi albă a bărbatului, o sărută.

Dar Xavier nu îngădui această umilire fizică; încredinţat că pieirea lor era prea apropiată ca să se mai tortureze cu zadarnice remuşcări, zise:

— Olivia, n-ai nici o vină. Sau poate mai vinovat sunt eu, care am suferit de nebunia de a dori să văd zările lumii. Vrei să fii veselă?...

— Vreau!

— Vrei să surâzi?...

— Surâd, Xavier.

Şi surâsul ei fu o grimasă. Apoi şopti:

— Xavier, sunt fericită. Cât mai e?