— Ce?

— Până murim. Pendula e exactă?...

— Douăzeci de minute.

— N-are nici o însemnătate că murim, nu e aşa, Xavier?... Pentru mine, fiindcă te iubesc.

— Nu, n-are nici o însemnătate, Olivia.

— Xavier, când vom auzi gâlgâitul apelor în Oraş, mă vei lua în braţe?...

— Da.

— O! Xavier, voi muri în braţele tale cum aş adormi obosită. Sunt atât de obosită!

Xavier parcă nu auzea. Olivia întrebă încet:

— La ce te gândeşti?

— La Iran. Nu ştiu unde-ar putea fi... Aş fi voit să-i spun să plece numaidecât la Formosa. Dar poate că e acolo. Vino, Olivia. Să-l lăsăm pe Iran...

Şi gândind: “Fiecare cu moartea lui”, intră-n odaia telescoapelor. Fără voie, privirile Oliviei se opriră pe ochiul mare al pendulei din perete, cu minutarele subţiri şi lungi.

Zise c-un surâs fals:

— Nouăsprezece minute. O! Ce repede a trecut un minut!...

Xavier se opri şi el alături de Olivia, priviră în tăcere minutarele şi, la secunda precisă, şopti:

— Optsprezece minute.

Deschise caseta unui ochean. Potrivi cele trei oglinzi şi, scoţând în afară ecranul minuscul, zise:

— Olivia, priveşte avionul cu care voiam să zbor. Poate aş fi avut norocul să mor căzând peste zări, cu toate lumile din jur ridicându-se către mine.

— ”X-O”. Ce-nseamnă “X-O”?

— ”Xavier-Olivia”. M-am jucat. Am scris şi iniţiala dumitale. Tot nu zburam...

Ridicând fără voie privirile asupra cadranului, zise:

— Şaisprezece minute. Oraşul va fi spart de un ciocan dinspre apus, din direcţia Hawaii?...

— Da, şopti fata mai mult cu respiraţia.

Dar Xavier, citind spaima de moarte din ochii Oliviei, a cărei gură disperată, strâmbată, credea că oferă un surâs, zise cu graţie prefăcută:

— În afară de “Olivia” de pe coapsa avionului, mai am una. Vrei s-o vezi?...

Olivia răspunse, râzând spasmodic:

— O! Da!...

Xavier o duse în odaia hărţilor. Olivia abia mergea.

Xavier fu silit s-o ia în braţe.

— Nu trebuie să ne fie frică! şopti inginerul în zuluful de lângă urechea fetei.

Pendula arăta treisprezece minute. “Ce lung e timpul până la moarte”, gândi Olivia şi, cu o mână pe obrazul palid al lui Xavier, ca o dezmierdare înmărmurită, şopti:

— O! Acum nu mai mi-e frică deloc, Xavier! Inginerul stinse lumina şi pe perete şiruiră scăpărările Constelaţiilor din emisfera australă. Ca să-şi alunge gândul morţii pe care totuşi îl simţea viu în ea, Olivia întrebă:

— Ce stea e asta?

Şi pipăi cu degetul arătător.

— Antinous.

— O! Ce frumos!... zise Olivia.

— Priveşte în zarea cealaltă: e Sirius. Poate că aceste două stele îşi semnalizează.

— Dar steaua asta?

— Peştele austral. Vrei să urmăreşti linia dreaptă?... Iată: Barza, Păunul, Centaurul, Spicul, Fecioara... Sub Centaur e o stea mare: Crucea de Sud. Între Centaur şi Crucea de Sud se află o mică planetă dublă, necunoscută, pe care am numit-o Olivia - şi care nu se vede. Dar am fotografiat-o.

— O! Vreau s-o văd!...

Şi, în vreme ce, aplecat, căuta cutia cu plăci fotografice, Xavier gândi asupra morţii lor, căci aruncase o privire piezişă

către minutare: mai erau unsprezece minute.

— Nu, nu găsesc placa fotografică a sectorului Crucii de Sud. Unde o fi ascuns Iran clişeul?...

Şi, căutând mereu cu degete înfrigurate, mintea lui număra totuşi cu tic-tacul pendulei secundele morţii: 55, 56, 57, 58, 59...

Ciocanul uriaş ridicat în ape aştepta în dreptul peretelui de cristal. Cu degetul deasupra butonului electric într-o cameră din Formosa, doi ochi ai unui om lucid priveau fix mersul minutarelor pendulei.

Xavier voi să zică: “60 de secunde, Olivia. Mai avem de trăit 10 minute...”.

Dar tăcu - şi căută mai departe.

Olivia gândi, c-o mână pe sân: “încă 9 minute...”