— Aici inginer Whitt. Cu O, Pi funcţionează. Mulţumesc şi te felicit, inginer Xavier. Nu mă pot pune încă pe lucru din pricina umărului drept, cam deteriorat. Vreau să

reconstruiesc Formosa. Cobori?...

— O, nu! Eu zbor. Vii?

— O! Nu!... În orice caz, dacă te răzgândeşti în aer şi te-ntorci pe Pământ, mă găseşti la lucru. Să te-aştept?

— Nu. La revedere, Whitt! Poate vreodată se vor întâlni în Univers planetele noastre, cu urmaşii noştri.

— Poate. La revedere, Xavier!...

Înainte de a porni drept în sus, spre scăpărarea stelelor palide, Xavier zbură o vreme jos, deasupra întinderilor îngheţate. Îi părea rău cumva, în clipa hotărâtoare, să se despartă de Pământul care zămislise şi hrănise viaţa atâtea mii de milenii?...

— Eşti trist, Xavier..., suspină la ureche Olivia, care şedea alături, în carlingă.

— Eşti fericită, Olivia?... răspunse Xavier. Olivia surâse.

Ochii ei sub masca de aluminiu se aprinseră ca două stele de viaţă, căutând în ochii lui răspunsul luminilor ei.

Şi în vreme ce doi oameni rămâneau adânc în inima Pământului, legaţi din voia lor de destinul lui, alţi doi oameni îl părăseau, ducând scânteia vieţii în Universul de unde poate au purces: Adam şi Eva în inima globului, Adam şi Eva porniţi spre cucerirea unui nou Pământ, în spaţii.

— O! Priveşte înapoi, Xavier! exclamă uimită Olivia după

întâiul zbor înalt şi vertiginos. Pământul se face stea!

Dar Xavier tăcu şi, încordat, nu mai întoarse capul. Nu mai răspunse. El privea drept înainte.

EPILOG

Operatorul de cinematograf Ioan Doicin a rămas cuurechea pe inima blondei Ri şi după ce povestea a încetat.

În odaia lor de la al 47-lea etaj din Bucureştii mileniului alcincilea au intrat întâile mijiri ale dimineţii de iarnă. Darzumzetul elicei avionului de aluminiu, în loc să piară cuimaginile Oraşelor de sticlă şi ale oamenilor submarini, creşteaaievea inundând cu prezenţa lui toată încăperea. Ri, careaţipise cu o floare de lotus în mâna stângă şi cu o sârmă verdeîntre degetele dreptei, deschise pleoapele şi clipi pestealbăstrimile de vis ale ochilor.

RI: - Ce e, Ioan?

IOAN, revenindu-şi: - Au zburat, Ri... Xavier şi Olivia auzburat!... Vor ajunge în planeta cu două globuri, te asigur!...

Auzi zgomotul elicei?

Ri : - Ai visat, Ioan! Ce planete? Ce globuri?...

IOAN, ascultând zgomotul tot mai puternic al elicei, se apropie de fereastră: - Cinci aeroplane, Ri, dau ocol building -ului nostru! Vino repede!... Ah!... Au apucat spre Cotroceni!... (întorcându-se brusc) Ce fac copiii?... Unde sunt?

RI, uimită: - Cum, ce fac copiii?... Dorm! Şi tu strigi de parcă ai fi în cabina cinematografului. Vrei să-i trezeşti?... Abia s-a făcut ziuă.

IOAN, revenindu-şi, cu o mână peste ochi: - Am vorbit aseară despre stingerea Soarelui şi oamenii submarini din Oraşele scufundate... Răsare şi azi Soarele, Ri?...

RI: - Ce vorbă e asta, Ioan? Sigur că răsare...

IOAN: - Sigur?... De unde sigur? De când sigur?... Ne-amobişnuit, când ne sculăm, să găsim Soarele şi ni se pare că

aşa trebuie să fie, aşa e firesc. Dacă răsare şi apune,înseamnă că s-ar putea odată nici să nu mai răsară, nici să numai apună. Trandafirul care dă flori, vine o vreme când nu maiînfloreşte. Mă duc până-n balcon, Ri, să văd dacă Soarelerăsare şi azi.

RI, privindu-l cum se duce spre balcon, ironică:

- Răsare?...

IOAN, entuziasmat: - Răsare! Vino, Ri! S-au înroşit zările şi sclipesc zăpezile pretutindeni..-Răsare!...

RI: - Ioan, tu spui prostii!... Ai visat urât!... De unde ţi s-anăzărit ideea că Soarele ar putea să nu mai răsară?... Du-temai bine şi te spală cu apă rece pe ochi, până atunci fac şi eucafeaua. Şi vezi bine să nu verşi apa pe jos, cum ţi-e obiceiul!...

Ioan Doicin merge repede pe străzile Capitalei spreserviciul lui. Zgomotele oraşului de beton şi fier îi risipescviolent ultimele imagini ale visului auzit şi văzut în inimafantastică a blondei Ri. Trenurile trec vertiginos în văzduh,zguduind aerul, claxoanele automobilelor vociferează metalic,şi fluierul pătrunzător de panică al unei sirene de vapor de peDâmbovița aminteşte vecinătatea Dunării, a mării. Bărbaţi şifemei cu ochi proaspeţi, odihniţi, eliberaţi de halucinaţia nopţii,încrucişează ochii lui încă speriaţi, chipul lui revenit din viitor.

Glasurile omeneşti, râsetele prietenilor care se întâlnesc întâmplător la o răscruce, privirile femeilor care îşi revăd tovarăşelede drum şi de lucru, toate i se par încă nespus de ciudate.

Soarele s-a ridicat bine deasupra turnurilor uriaşe cupatru feţe ale palatelor uriaşe, bucureştene, peste poduri,trenuri şi vapoare, luminând străzi, aglomeraţii...

“Soarele trăieşte! Eu trăiesc!...”, îşi zice Ioan Doicin cu ofericire copilărească.

Şi bătând talpa în trotuarul cu stratul de zăpadă subţire,simte tăria pământului, ca un efluviu de forţă care-l străbateacum până-n creier. Înalţă fruntea şi-şi lasă faţa în razeleSoarelui, cu ochii mari deschişi, până când lumina orbitoarepreschimbă tot ce vede într-un Soare uriaş - şi ochii scăpărătorideodată i se umplu de lacrimi.

La întretăierea marilor bulevarde, în dreptul StatuiiNaţionale se opreşte şi se uită în jur.

Câţiva trecători din mulţimea care curge în toate direcţiileîl măsoară cu neîncredere.

Lovind puternic cu călcâiul şi arătând Soarele cu degetul,Ioan Doicin zice entuziast:

— Aici e Pământul!... Acolo e Soarele!...

Şi, râzând fericit, îşi vede de drum, dând din cap. — Vinede la chef... Nu s-a trezit încă, îşi spun câţiva care-l auziseră.

Şi, râzând, îşi văd şi ei de drum.

14 mai - 16 iulie 1932

CUPRINS :