— Exact, zise Xavier şi, ridicând capul din baia cu plăci, privi drept în ochii întunecaţi ai fetei.
După o clipă de seriozitate, lăsă plăcile şi, drept în fața Oliviei, zise c-un surâs:
— Ai împlinit treisprezece ani?...
— De o lună.
— Mireasă-ntârziată?
— Aşa a voit tata. Dacă ai fi zburat, Xavier, dacă atunci când ai voit să zbori te-ai fi gândit cu adevărat la soarta Omenirii şi mai puţin la sufletul dumitale, poate nu ajungeam la o vârstă atât de înaintată...
— Mai crezi că aş fi putut zbura?...
Olivia nu răspunse. Ea n-avea drept să-i pară rău. Era întâia dintre fete, purtătoarea rochiţei galbene şi, de când se afla în Formosa, a turbanului mic albastru. De aceea, ca să
nu răspundă, întrebă:
— Ce-ai fotografiat pe aceste plăci?...
— O alcătuire foarte ciudată: două stele învecinate luminate de doi Sori. În constelaţia Crucii de Sud. O planetă
dublă, originală: În locul zilei şi al nopţii, alternează la intervale pe care le bănuiesc nu prea lungi două, trei, patru sau cinci anotimpuri.
— O! Ce frumos!... zise Olivia, uimită de acest basm adevărat.
Şi se bucură de parcă ar fi fost sigură de un zbor în Constelaţie.
— Îmi dai voie să numesc cu numele dumitale cele două
stele care au o singură axă? Planeta O!
— În ironie?...
— În amintirea zilelor când în jurul axei dumitale roiau doi oameni. Dar acum a rămas numai unul. Celălalt s-a dovedit zănatic. El ţinea să vadă, să trăiască şi să moară în priveliştile pururi schimbătoare şi totdeauna cu zări ale Universului.
Olivia se simţi tulburată. Căută scăpare în pricina pentru care venise:
— Xavier, te rog, primeşte conducerea Marianei! Măcar până la terminarea lucrărilor Formosei şi punerea în funcţiune a noilor Generatori.
— Prezenţa mea aici sau aiurea, domnişoară Olivia, e cu desăvârşire nefolositoare. Nu mă ruga. Nu fi mai puţin înţelegătoare decât Whitt. Iran e omul care vă trebuie.
Felul în care Xavier rosti acel “vă” fu atât de dureros, încât Olivia vru să plece numaidecât. Omul din faţa ei era prea străin. Dacă ar fi zburat într-adevăr cu rachetele pe care le arsese Sonia, Xavier n-ar fi putut fi mai îndepărtat de Olivia. Ce căuta ea, care înfăţişa viaţa şi luptele ei, munca şi creaţia, în singurătatea acestui ins de-a pururi singur? O!
Mai bine zbura! Căci desigur nu s-ar mai fi întors. Crima Soniei a fost o greşeală.
Şi speriată, Olivia fugi fără a mai arunca o privire înapoi.
În ascensor, singură, plânse cu hohote.
Când Iran se întoarse sus în Mariana, găsi douăsprezece fotografii ale Planetei O. Toate dovedeau simetria perfectă a evoluţiei lor. Spectrul arăta existenţa aerului, a apei şi a carbonului într-o cantitate care îngăduia presupunerea unei faune şi flore uriaşe. Un paradis poate monstruos, pe care oamenii ar fi trebuit să-l atenueze.
Apoi Xavier, punând fotografiile deoparte, zise:
— Iran, de la ora 23 iau din nou conducerea oraşului Mariana. Ţine-mi locul la comandă. Ca şi altădată, Iran. Te rog! Fă-mi acest serviciu. Altfel ar trebui să renunţ la toate astea...
Arătă hărţile şi fotografiile. Apoi adăugă:
— Şi la libertatea mea.
Iran nu răspunse. Cu capul în jos, obosit, dar supus,
se-ndreptă spre semnalizator şi vesti la Formosa semnalul Marianei:
Când primi legătura, anunţă:
— Domnul inginer Xavier conduce Mariana de la ora 23.
Azi Iran, inginer-secund. Mâine, echipe duble.
RĂZBUNĂTORUL
Oamenii urmăriţi cu înverşunare de frig şi întuneric au dat atunci una din luptele lor cele mai crâncene împotriva morţii. Ultimele rezerve de electricitate puneau în funcţiune două uriaşe burghie, cu ale căror răsuciri vertiginoase trebuiau să atingă focul central. Noul oraş Formosa zăcea, de asemenea, în întuneric. Numai în biroul inginerului Whitt ardea neîntrerupt un bec de lumină slab. Oamenii se mişcau în penumbre, iar făpturile lor mărunte şi istovite păreau doar întuneric mai întunecat. Arar ajungea pană-n fundul galeriilor lumina palidă a Craterului din Mariana, reflectată
