Xavier gândi o clipă şi răspunse:
— Nu, Iran. Nu-ţi mai face inimă rea. Cu rachetele nu ajungeam prea departe. În nici un caz, nu puteam duce cu mine Omenirea şi cine ştie dacă avionul ar mai fi luat drumul înapoi.
Dar Iran nu voia să fie mângâiat. Se ştia prea vinovat.
Pedeapsa era o voluptate. Şi se pedepsea ori de câte ori avea prilej. Stărui:
— Dacă zburaţi, domnule inginer, poate că Whitt nu mai construia Formosa. Poate că-n nădejdea altei planete vreun om ar fi găsit gazul 8 şi ar fi zburat până la Crucea de Sud.
Iar, la un semn al lui, ar fi urmat în aeronave mari şi ceilalţi locuitori din cele patru Oraşe.
Xavier care, privind cu atenţie încordată, mai mult aştepta la ivirea planetei pe placă, murmură:
— Vorbeşti prostii, Iran! Inginerul Whitt e un om de geniu. Fără el, Omenirea ar fi pierit de mult. Iran, văd bine?...
Mi se pare că sunt două planete, jumătate luminate, jumătate umbrite de o eclipsă. Trebuie să mai cercetăm, Iran!
Le vei fotografia la fiecare oră, precis. Bănuiesc că
se-nvârtesc pe aceeaşi axă. Şi atunci e sigur că sunt luminate de cei doi Sori, alternativ, de la distanţe egale.
Luând placa, ridicând-o în zare şi privind cu încordare sub lumina becului electric, Xavier râse deodată:
— Iran, ce admirabile planete de vilegiatură!... Am putea zbura de la o stea la alta în câteva ore, mai repede decât navigau oamenii tereştri din Europa în America. În locul nopţii, ar fi un fel de umbră a Soarelui, cu răcoare. Ar fi numai primăvară şi vară, câtăva vreme fiecare - nu ştiu cum merge timpul pe-acolo, Iran!
Tăcut, Iran privea întunecat la bucuria mincinoasă a singurului om la care ţinea şi pe care-l plătise cu o trădare.
N-ar fi mai bine să coboare numaidecât, să se-arunce în gura Craterului?
Lampa roşie se aprinse deasupra uşii. Aparatul de comunicaţii semnaliza:
— Hawaii?... se-ntrebă Xavier. Apoi râse în sine:
— Ah! Uitasem... Hawaii e acum Formosa!...
Lucia semnaliza de la Palatul Prezidenţial din Formosa că Oraşele Submarine, cu excepţia Marianei, au fost suprimate. Doctorul Harwester şi inginerul Santio sunt daţi
ca pierduţi. Nu se ştie dacă s-au sinucis sau au pierit înecaţi din neprevedere. Inginerul Whitt îl întreabă pe inginerul Xavier cine ar putea lua locul lui Santio la conducerea oraşului Mariana? E nevoie de un om foarte energic şi, în acelaşi timp foarte preţuit de mariani, de la devotamentul cărora Omenirea aşteaptă încă o sforţare îndelungată, o muncă amarnică.
Xavier înţelese că inginerul Whitt, rămas în preziua biruinţei aproape singur, voia să-i dea putinţa să se apropie de Palatul Prezidenţial, ca al doilea dintre oameni. Gândi cu ironie: “O! E generos inginerul Whitt!... După ce şi-a asigurat partea cea mai bună... Nu cumva această generozitate i-a fost inspirată de Olivia, viitoarea fericită mireasă a Formosei? Ha, ha!...”.
Iran, în odaia din Mariana, şi Lucia în Formosa auziră
numai râsul lui Xavier, grotesc şi furios, pe care nu-l înţeleseră. Dar cu seninătatea-i obişnuită, Xavier răspunse îndată că singurul om energic, priceput şi bucurându-se de iubirea marianilor e Iran, Formosa n-ar putea face o alegere mai nimerită numindu-l inginer-şef al Craterului.
Iran rămase înmărmurit. El, Iran, omul lui Whitt? Nu, el nu voia să servească sub ordinele inginerului Whitt! Întinse mâna către Xavier, spre a-i arăta că are şi el ceva de spus...
Dar Xavier vorbi mai departe la microfon:
— Eu?... O! Nu!... Cu neputinţă! Voi da lămuriri dacă e neapărată nevoie, la cel dintâi sfat al Comitetului.
Apoi, întorcându-se către Iran, zise foarte grav:
— Trebuie! Altfel, Iran, s-ar putea crede că din spirit meschin de invidie şi gelozie ţin să pun piedici desăvârşirii proiectului Whitt. Inginerul Whitt are dreptul la toată
recunoştinţa oamenilor, şi marianii sunt datori să-l ajute. Îl vei ajuta, Iran.
Iran coborî în Formosa şi se duse drept la Palatul Prezidenţial. Nu izbuti să vorbească inginerului Whitt.
Îl primi însă Lucia, care-l asigură că în niciun caz nu va fi numit conducător al Marianei fără voia lui. Inginerul Whitt se gândeşte mai curând la concursul lui Xavier pe care, până
la urmă, nădăjduieşte să-l înduplece.
În timp ce Xavier developa noile fotografii ale Crucii de Sud, primi vizita neaşteptată a Oliviei.
— Tot mai crezi că Sonia a ars rachetele din porunca mea?... Întrebă ea, simţind răceala lui Xavier, care se ferea s-o privească.
— O! Am uitat că fusese vorba să zbor! răspunse inginerul. O nebunie, de altfel. De aceeaşi părere fuseseși parcă şi dumneata. Acum mă joc numai cu astronomia. Nu, nu pot primi să iau conducerea Marianei. Eu sunt un om isprăvit. Mă surprinde că Whitt s-a mai putut gândi la mine.
Olivia îi puse palma palidă a mânuţei oacheşe pe un braţ şi zise prieteneşte, căutându-i privirea:
— Xavier, Whitt ştie că niciodată nu-i vei da ajutor la construirea Formosei. Nu din ură împotriva lui sau invidie, ci pentru că nu crezi.
