În birou nu se auzea decât tic-tacul pendulei: nici grăbit, nici încet - neînduplecat. Inginerul Whitt urmă:
— Pentru sfredelirea Pământului până în foc, Iran, nu putem folosi toţi oamenii deodată. Şi fiecare om în viaţă ne costă cu fiecare ceas energia necesară pentru înaintarea cu un centimetru a burghielor noastre. Suntem, deocamdată, adică până vom izbuti să creăm condiţii noi de viaţă, prea mulţi.
— Să înecăm Mariana cu oamenii ei?... întrebă de-a dreptul Iran, ghicind gândul inginerului.
— Nu te grăbi să tragi concluzii brute, prietene Iran.
Judecă rece, cum ar face însuşi inginerul Xavier. Mariana e de prisos. Mai rău: e păgubitoare.
— Exact, răspunse Iran. Dar marianii sunt singurii oameni în stare să lucreze la burghie fără ajutorul motorului.
Iran aştepta o împotrivire din partea inginerului Whitt.
Cu fruntea lăsată-n jos, inginerul deschise braţele mici a supunere disperată şi mărturisi:
— Ai dreptate, Iran. Marianii sunt muncitori preţioşi.
Dar omenirea a distrus totdeauna uneltele ei cele mai de seamă, după ce s-a slujit de ele. Mă-nţelegi bine? A fost viaţa ei. De câteva ori moartea a ameninţat pe mariani. Am rezistat pentru că am putut. Azi nu mai pot. Moartea e mai tare decât mine.
Iran nu înţelegea:
— Dar lucrările nu s-au încheiat încă! Ce vă veţi face dumneavoastră fără mariani?
De data aceasta răspunse Filister:
— Muncesc mult marianii, dar consumă şi mai mult.
Prin suprimarea marianilor şi a Oraşului Mariana, facem o economie de forţe care ne îngăduie să punem în funcţiune motorul burghiului al doilea. În felul acesta, ne apropiem şi mai repede de ţelul nostru.
Lucia, cu vocea ei cea mai cristalină, zise, spre a îndulci invitaţia la asasinat:
— O! Iran, cine-ar putea ajuta Omenirea în această clipă
hotărâtoare?... Tot cineva din Mariana!... Whitt te-a chemat pe tine. Vei refuza?...
Iran, cu chipul încruntat, privea drept înainte, nemaicutezând să întoarcă ochii spre ei.
— Omenirea nu m-a ales pe mine s-o mântui... sau s-o suprim... bâigui el. Eu nu pot primi, nici refuza. Ce va voi să
facă domnul inginer Xavier.
Filister nu înţelese că Iran refuza hotărât să se-mpace cu uciderea marianilor şi stărui:
— Ştii bine, Iran, că inginerul Xavier nu se mai ocupă
deloc de ce facem noi aici. El e atât de inexistent pentru noi, deşi trăieşte încă în odăile lui cu jucării, ca şi ceilalţi, doctorul Harwester, Manido, Santio... Speranţa e numai în noi, care n-am pierdut încă optimismul. Şi văd după
înfăţişarea ta, Iran, că ești ca şi noi, optimist!
Iran nu răspunse. Dar nici nu plecă. Ideea suprimării marianilor, idee veche, foarte scumpă hawaiienilor, o simţea atât de aproape, că se-nfioră şi apoi înmărmuri. Îi veni în gând deodată să pună mâinile în gâtlejul acestor păpuşi de
cocă moale, cu ochi mari fără pleoape, să le frământe în mâinile lui vânjoase, să le destrame şi apoi să le arunce afară
sub picioarele grele ale marianilor care trec neîntrerupt la munca lor de ocnaşi, spre galeria burghielor. Se stăpâni. Ar fi voit să iasă cel puţin din această duhoare de moarte care-l înăbuşea, departe de scăpărările reci, nevăzute ale minţii acestor oameni cumpliţi.
O sudoare rece, după o înăbuşire lăuntrică, îi acoperi trupul. Gândi limpede: “Dacă nu le câştig încrederea, nu mai ies viu de-aici. Clanţa uşii e cu siguranţă încărcată de electricitate. Când voi pune mâna, mă va trăsni”.
Iran răspunse încet, ca după o chibzuire adâncă:
— Dacă aţi luat această hotărâre, domnule inginer Whitt, înseamnă că altă scăpare nu mai e... Şi aşa că nici nu mai e nevoie de părerea mea. Trimiteţi sus, la comanda Marianei, ordinul de serviciu. Îl voi executa eu sau domnul inginer Xavier, n-are însemnătate, nu?... N-are însemnătate... da, care din noi amândoi...
Iran gândi: “Inginerul Whitt ştia că, dacă n-aş fi de partea lui, aş ridica marianii împotriva Formosei şi aş
îngropa Omenirea fără a şovăi, prăbuşind columnele care sprijină Oraşul subteran”.
Şi, întorcându-se către inginerul Whitt, întrebă:
— Înec sau înăbuşire?... Filister dete din mâini:
— Nu, nu, nici o înăbuşire! Asta ar fi lux! N-avem gaze de pierdut...
Lucia lămuri cu glasul ei strălucitor:
— Înec, Iran. Apele mării vin singure. Inginerul Whitt nu rosti niciun cuvânt. Nu credea în Iran?... Iran se temu. Dacă
