Filister, cu capul albăstrui iluminat deodată, vorbi parcă
fără voie:
— Nu ştiu de ce mi se pare că eu nu voi mai trăi mult...
Îmi daţi voie să inaugurez era cea nouă cu un “complex”
olfactiv?...
Ceva reconfortant: esenţe pure de fructe terestre, ca un vis cu Soare.
Şi, fără a mai aştepta răspunsul, se depărta repede.
Când se aprinse becul de lumină roşie, Xavier crezu că
Iran venise ca de obicei să-i raporteze că echipele de lucru ale marianilor s-au înapoiat, că de la ora 24 Mariana intră în repaus şi pornesc spre subteranele Formosei hawaiienii sau ceylanii sau cap-verzii... Ce-l mai interesa?... Dar deschise.
Era Olivia.
— O! Xavier, dacă ai şti ce se pregăteşte! E îngrozitor!
Whitt vrea să distrugă şi Mariana!
— E în dreptul lui.
— Nu, nu mai pot, Xavier! Nu mai vreau să văd şi să
aud nimic!... O! De ce mi-a fost hărăzit să mai apuc să
trăiesc aceste zile?... Şi tot eu am fost silită să viu să te vestesc şi să te rog să...
— De ce ar fi Mariana mai norocoasă decât celelalte Oraşe?...
— Mariana va fi înecată cu toţi marianii! Whitt nu vrea ca oamenii lui să mai trăiască la un loc cu marianii. Îi urăşte, Xavier! Îi urăşte!...
— E convingerea lui, Olivia.
Şi ca să scurteze această jale femeiască, zise scurt:
— Eu rămân aici.
Apoi, privind în altă parte, enervat:
— De altfel, lucrul n-are nici o importanţă.
— Peste o jumătate de oră, Mariana va fi înecată!
Trebuie să vii, Xavier! Nu mai am încredere în nimeni, nici în Whitt, nici în mine... Trebuie să vii, Xavier!
Şi Olivia izbucni în plâns.
Xavier o lăsă câteva clipe, apoi zise cu blândeţe:
— Olivia, du-te înapoi, acolo unde ţi-e locul. Whitt ştie ce face. El va crea o lume nouă pentru oamenii pe care-i socoate demni de sforţările geniului lui, o lume mai frumoasă
pentru dumneata. Spune-le acolo, în Formosa, că nici n-ai izbutit să dai ochii cu mine, că nu vreau să mai primesc pe nimeni - şi fii sigură că te vor crede. Ei ştiu că nu mai exist de mult. Du-te.
Dar Olivia nu se clinti. Lacrimile conteniră. Toată fiinţa ei era încordată spre un gând, la care parcă nu izbutea să
ajungă dintr-o dată. Apoi, cu respiraţia nesigură din pricina plânsului împiedicat, zise:
— Şi dacă nu mă mai întorc nici eu în Formosa?...
— N-ar fi decât propria dumitale voinţă, Olivia. Şi ar fi fost frumos dacă ai fi rămas în Hawaii, cum a rămas doctorul Harwester. Căci moartea în Mariana pentru dumneata e numai o jignire şi o umilinţă.
Apoi, după o scurtă gândire:
— Nu e lucru zadarnic, cred, să fim stăpâni pe timpul nostru. E mai cuminte să te-ntorci în Formosa. Olivia.
— Pentru că s-ar putea spune că am ţinut mai puţin la
Hawaii, oraşul meu, decât la Mariana, oraşul dumitale?
“Da”, spuneau ochii lui Xavier.
