— Peştele austral. Vrei să urmăreşti linia dreaptă?... Iată: Barza, Păunul, Centaurul, Spicul, Fecioara... Sub Centaur e o stea mare: Crucea de Sud. Între Centaur şi Crucea de Sud se află o mică planetă dublă, necunoscută, pe care am numit-o Olivia - şi care nu se vede. Dar am fotografiat-o.
— O! Vreau s-o văd!...
Şi, în vreme ce, aplecat, căuta cutia cu plăci fotografice, Xavier gândi asupra morţii lor, căci aruncase o privire piezişă
către minutare: mai erau unsprezece minute.
— Nu, nu găsesc placa fotografică a sectorului Crucii de Sud. Unde o fi ascuns Iran clişeul?...
Şi, căutând mereu cu degete înfrigurate, mintea lui număra totuşi cu tic-tacul pendulei secundele morţii: 55, 56, 57, 58, 59...
Ciocanul uriaş ridicat în ape aştepta în dreptul peretelui de cristal. Cu degetul deasupra butonului electric într-o cameră din Formosa, doi ochi ai unui om lucid priveau fix mersul minutarelor pendulei.
Xavier voi să zică: “60 de secunde, Olivia. Mai avem de trăit 10 minute...”.
Dar tăcu - şi căută mai departe.
Olivia gândi, c-o mână pe sân: “încă 9 minute...”
Iar buzele ei palide şoptiră cu răsuflarea fierbinte, fără
voie:
— O! Xavier...
Un bubuit prelung, neaşteptat, repetat la intervale scurte şi inegale de câteva ori, zgudui Oraşul. Xavier înţelese că ceasornicele din Mariana erau în întârziere şi că Oraşul fusese spart.
Olivia se întoarse brusc şi, apucându-l în braţe, îi suflă
în obrazul oval, palid şi rece, tot sufletul ei aprins.
— Începe moartea, Xavier?... A început... Am fost asasinaţi, Xavier!... Cu 9 minute înainte! E o crimă, Xavier!
În 9 minute se putea întâmpla o minune!...
Xavier se desprinse încet din îmbrăţişarea înfrigurată a fetei şi se duse către uşă. Învârti butonul electric: lumina se aprinse.
Mariana nu era deci ruptă de firele electrice... Să se fi întâmplat ceva la Formosa?... Fără a ţine seamă de spaima Oliviei, care înmărmurise cu ochii şi gura deschise, cu antebraţele ridicate şi degetele desfăcute în străvechiul gest al fricii omeneşti, Xavier trecu în biroul de comandă şi semnaliza la Formosa. Nici un răspuns. Semnaliza la atelierele centrale de la Crater. Tăcere. Nici un semn de nicăieri?
În liniştea imensă care cuprinse parcă şi mai desăvârşit Mariana, Xavier, ridicat în vârful picioarelor, voi să audă cu gura întredeschisă zgomotul şi apropierea apelor. Dar Oraşul zăcea în tăcere, în aceeaşi neobişnuită tăcere, ermetic închis în fundul Oceanului, străluminat de roşeaţa obosită şi mişcătoare a Craterului.
Făcu un pas la dreapta brusc, cu violenţa evadării, spre uşa ascensorului.
Înţepenit.
Strigă, întorcându-se scurt în toate părţile:
— Iran! Iran! Iran!
Nici un răspuns. Numai ecoul slab al glasului lovit de pereţii de sticlă.
Cugetă o clipă şi începu să presupună, să priceapă. Iran răzbunătorul şi marianii, osândiţi cu Oraşul lor la moarte prin înec, trebuie să fi luat Formosa cu asalt şi, zgâlţâind cu furie şi disperare coIoanele, au prăbuşit Oraşul peste oameni şi peste ei. Formosa, mormântul Omenirii.
Şi de acum înainte mut, fără viaţă. Pământul se poate învârti mai departe, îngheţând cu desăvârşire în jurul Soarelui îngheţat.
„O”
În timp ce Olivia, în biroul de comandă, încerca să intre în legătură cu Formosa - căci era încredinţată că cineva din palatul prezidenţial trebuie să fi scăpat cu viaţă - Xavier, cuprins de o febră necunoscută firii lui, reluă experienţele cu lampa descompunerii atomului.
Să fi avut spiritul lui nevoie de dispariţia Omenirii ca să
redobândească vigoare şi îndârjire?... Sau poate revolta vieţii, simţindu-se
ameninţată
în
ultimul
ei
germen,
îl
