— Ce?
— Până murim. Pendula e exactă?...
— Douăzeci de minute.
— N-are nici o însemnătate că murim, nu e aşa, Xavier?... Pentru mine, fiindcă te iubesc.
— Nu, n-are nici o însemnătate, Olivia.
— Xavier, când vom auzi gâlgâitul apelor în Oraş, mă vei lua în braţe?...
— Da.
— O! Xavier, voi muri în braţele tale cum aş adormi obosită. Sunt atât de obosită!
Xavier parcă nu auzea. Olivia întrebă încet:
— La ce te gândeşti?
— La Iran. Nu ştiu unde-ar putea fi... Aş fi voit să-i spun să plece numaidecât la Formosa. Dar poate că e acolo. Vino, Olivia. Să-l lăsăm pe Iran...
Şi gândind: “Fiecare cu moartea lui”, intră-n odaia telescoapelor. Fără voie, privirile Oliviei se opriră pe ochiul mare al pendulei din perete, cu minutarele subţiri şi lungi.
Zise c-un surâs fals:
— Nouăsprezece minute. O! Ce repede a trecut un minut!...
Xavier se opri şi el alături de Olivia, priviră în tăcere minutarele şi, la secunda precisă, şopti:
— Optsprezece minute.
Deschise caseta unui ochean. Potrivi cele trei oglinzi şi, scoţând în afară ecranul minuscul, zise:
— Olivia, priveşte avionul cu care voiam să zbor. Poate aş fi avut norocul să mor căzând peste zări, cu toate lumile din jur ridicându-se către mine.
— ”X-O”. Ce-nseamnă “X-O”?
— ”Xavier-Olivia”. M-am jucat. Am scris şi iniţiala dumitale. Tot nu zburam...
Ridicând fără voie privirile asupra cadranului, zise:
— Şaisprezece minute. Oraşul va fi spart de un ciocan dinspre apus, din direcţia Hawaii?...
— Da, şopti fata mai mult cu respiraţia.
Dar Xavier, citind spaima de moarte din ochii Oliviei, a cărei gură disperată, strâmbată, credea că oferă un surâs, zise cu graţie prefăcută:
— În afară de “Olivia” de pe coapsa avionului, mai am una. Vrei s-o vezi?...
Olivia răspunse, râzând spasmodic:
— O! Da!...
Xavier o duse în odaia hărţilor. Olivia abia mergea.
Xavier fu silit s-o ia în braţe.
— Nu trebuie să ne fie frică! şopti inginerul în zuluful de lângă urechea fetei.
Pendula arăta treisprezece minute. “Ce lung e timpul până la moarte”, gândi Olivia şi, cu o mână pe obrazul palid al lui Xavier, ca o dezmierdare înmărmurită, şopti:
— O! Acum nu mai mi-e frică deloc, Xavier! Inginerul stinse lumina şi pe perete şiruiră scăpărările Constelaţiilor din emisfera australă. Ca să-şi alunge gândul morţii pe care totuşi îl simţea viu în ea, Olivia întrebă:
— Ce stea e asta?
Şi pipăi cu degetul arătător.
— Antinous.
— O! Ce frumos!... zise Olivia.
— Priveşte în zarea cealaltă: e Sirius. Poate că aceste două stele îşi semnalizează.
— Dar steaua asta?
