în galeriile Formosei de trei uriaşe oglinzi convergente.
Iran introduse în sistemul muncii obiceiurile Marianei.
Vechii locuitori din Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan, neobişnuiţi cu munca brută, fuseseră atribuiţi în echipe cu ore de lucru reduse. Lucrul greu îl luau asupra lor tot marianii, iar după
fiecare schimb porneau înapoi, pe jos, în Mariana. Nu mai circulau decât două ascensoare. Apoi n-a mai circulat decât unul. Materialele din atelierele Craterului începură să fie cărate în Formosa, în vagonete împinse de oameni sau trase cu grumajii înhămaţi.
Domnea o mohoreală şi o stupoare de ocnă.
Pentru a economisi ultimele rezerve de energie electrică, un burghiu fu lăsat în seama oamenilor şi numai unul se mai învârtea electric. Fără-ntrerupere, baroasele începură să
cadă pe-al doilea cap de burghiu, preschimbat în piron uriaş, şi oamenii înhămaţi la o roată cu buceaua prinsă-n burghiu se învârteau mereu, ca în Biblia străveche Samson în muncile la care fusese osândit. Galeriile şi încăperile subterane duduiau de răbufnitul ciocanelor ca oftatul unor vieţuitoare uriaşe puse la tortură, iar în tăcerile bruşte se auzeau mai slabe, şuierătoare, respiraţiile îndurerate ale oamenilor-cai.
Când vor ajunge la focul Pământului? gândeau oamenii torturaţi. Şi vor ajunge vreodată? Sau toată acea strădanie de iad e o pedeapsă neştiută, pe care omenirea trebuie s-o ispăşească înainte de a-şi da suflarea în beznele şi frigul ultimului oraş?
În biroul lui slab luminat, inginerul Whitt calcula fără
încetare, tăia cifrele şi iar calcula. Uneori, apucat de o furie oarbă, lăsa hârtiile pe masă şi da fuga în galeria adâncă, unde gemeau baroasele şi vâjâia motorul unuia dintre burghie. Munca amarnică pe care o vedea, răsuflarea animalică şi duhoarea oamenilor chinuiţi şi istoviţi îl mai potoleau: Omenirea voia să trăiască!
Apoi se-ntorcea iar, gânditor, în biroul lui. Lucia se apropia atunci şi căuta să-l îmbuneze:
— Se lucrează, nu?... În curând, în curând, Whitt, vei vedea cum se înroşesc sârmele celor două burghie, cum încep să se-nvârtească pe rând roţile şi să cânte iar Generatorii, cum se face deodată lumină în toate galeriile, în toate odăile şi vor începe iar să circule ascensoarele, oamenii
să vie la Teatru!...
Whitt se duse o dată la munca oamenilor de la burghie şi nu se mai întoarse. Lucia crezu că se întâmplase o nenorocire sau că, disperând, Whitt îşi făcuse seama. Dădu fuga tremurând, albă, în galeria din adânc. Nu, Whitt nu-şi făcuse seama, nici nu fusese ucis de vreun mal prăbuşit. Îl găsi în mâinile lui subţiri cu un baros uriaş ridicat deasupra capului Şi lovind ritmic laolaltă cu o echipă de zece mariani, în burghiul răsucit de oameni înhămaţi la roată.
Lucia îl readuse la hârtiile şi calculele lui de la masa de lucru.
— O! Whitt!... îi şopti, când fură singuri. Ce înseamnă
chinul, neliniştea asta?... Oamenii fără minte vor crede că ai pierdut orice speranţă, vor arunca ciocanele şi vor fugi cu toţii. Ce ne vom face atunci?...
Şi Lucia, palidă, alături de el, îl învălui în fluidul molipsitor al iubirii ei creatoare:
— Eu cred încă, Whitt, eu cred încă!...
Olivia află cu surprindere că totuşi Xavier luase iar conducerea Marianei. Ieşi de câteva ori în galerii şi-i întâlni pe mariani, în echipe bine rânduite, ducându-se sau venind de la lucru. Odată îl întâlni şi pe Iran în inspecţie. Uriaşul trecu înainte, de parcă n-ar fi văzut-o, deşi galbenul rochiţei şi albastrul turbanului din jurul frunţii luminau în bezne.
“Iran mă urăşte”, gândi Olivia.
Dar nu-şi făcu prea multă inimă rea. Iran, de bună
seamă, ura şi pe Whitt care construise Formosa, ura tot ce îl împiedicase pe Xavier să zboare.
Ce nedreptate!...
Dar ce iubire...
În ziua în care marianii refuzară să vină la lucru, după
zvonul că oraşele nu se vor mai clădi niciodată, şi ameninţară cu dărâmarea colonadelor Formosei, Olivia fu sigură că aici se vârâse, aţâţând, ura lui Iran. Dar se înşelase, căci află de la Whitt că a doua zi marianii veniră iar la lucru în galeria burghielor, în frunte cu Iran, încruntat.
Ce se petrecea cu adevărat în sufletul lui Iran nu ştia nimeni. Xavier, preocupat de presupunerile lui astronomice, asculta aproape fără să audă, mulţumit de rapoartele de muncă ale lui Iran.
Totuşi, în sufletul lui Iran mocnea înăbuşită furia împotriva Oraşului. O luptă dreaptă împotriva lui Whitt era cu neputinţă. Iran ura din toate puterile sufletului lui această viaţă subterană - şi, de când fusese victima acelui şarpe alb ţâşnit din sânul oacheş al Oliviei, pe Iran nu-l mai îndulcea niciun fel de viaţă. Ordinea strictă a muncii Iran o păstra cu o îndârjire pe care simţea bine că ar fi trebuit s-o cheltuiască aiurea - şi mai mult pentru a fi ferit să primească
asupra conştiinţei lui încărcate cuvântul aspru al lui Xavier.
Dar într-o zi, în repausul unei echipe, Iran fu chemat de Whitt în biroul din Palatul Prezidenţial. Mai erau de faţă
Filister, slăbit şi cu faţa verde de orgii olfactive, precum şi Lucia albă, rece.
— Iran, zise Whitt, privindu-l drept în ochi, te-am chemat pentru o sarcină de încredere. Ştiu că vorbind cu tine e ca şi cum aş vorbi cu inginerul Xavier. Te vestesc că
situaţia e gravă. Niciodată n-a fost atât de gravă. Suntem siliţi să facem o sforţare eroică: să concentrăm asupra unui singur punct puterile care ne-au mai rămas. Credeam că
renunţând la mişcarea ascensoarelor, la lumină şi acum, de curând, la cele trei Oraşe, nu va mai fi nevoie de alte jertfe. A fost pesemne dintotdeauna destinul nostru ca înainte de a începe o nouă viaţă să mergem până la fundul durerilor şi să
pipăim moartea.
