— Dar nu, Lucia, nu vreau să mor! strigă Olivia. Nu vom muri! zise ea cu glas şi mai hotărât.
— Nu vom muri!... se auzi glasul muzical, senin al Luciei.
Şi cele două femei îşi surâseră, nevăzute, cu speranţă.
În ceasul suprem, luciditatea şi instinctul duseră
laolaltă lupta împotriva morţii. Xavier se întrebă, în nebunia lui: “Dacă steaua şi avionul sunt ale Oliviei, nu cumva gazul 8 e tot al ei?”
Gazul “O"!
Trecând un curent de oxigen prin conul ultim, nu se suprimă oare ultimele legături ale materiei - descătuşând electronii aproape smulşi centrului lor ipotetic?...
Şi, înainte de a face experienţa, Xavier cercetă funcţia oxigenului în formulele celorlalte conuri. Conul întâi: O
inexistent. Conul doi: O inexistent. Conul trei până la şapte, O în creştere variabilă, dar scădere până la zero a tuturor celorlalte elemente. Conul 8: O absolut - să fie O simetria perfectă?...
Olivia, în biroul de comandă, fu uimită când deodată, cu o putere orbitoare, se aprinseră toate lămpile. Văzu că
strălucea din toate cristalele nu numai biroul de comandă, ci întreg Oraşul Mariana, ca-n vremurile bune: toate etajele, atelierele de jos, trenurile, ascensoarele...
Xavier intră cu chipul însufleţit de un surâs pe care Olivia nu-l mai văzuse.
— E lumină destulă? întrebă.
— O! Prea multă chiar!...
Xavier zise repede:
— Semnalizează la Formosa! Gazul 8 e O - oxigenul pur.
Şi plecă înapoi, spre odaia unde lampa cu opt conuri
ardea incandescentă cu firele subţiri, pornind de la conul ultim spre comutatoarele electrice din perete. Xavier stinse luminile din Mariana şi puse în funcţiune ascensorul care ducea sus, la suprafaţa îngheţată. Era grăbit.
Pe unde trecea lăsa uşile deschise. Strigă Oliviei:
— Sunt sus! La elice!... Pentru cuplarea lămpii atomice!
Întreabă la Formosa dacă vor să vie cu noi!...
Şi ascensorul urcă iluminat, vertiginos.
Când se-ntoarse, Xavier găsi pe Olivia în lacrimi.
— Nu vor... Ei sunt hotărâţi să rămână în Formosa!
Xavier zise Oliviei repede:
— Pune-ţi haina şi masca de aluminiu. Le găseşti în odăile hărţilor, în dulapul din dreapta.
Şi semnaliza:
— Aici Mariana, inginer Xavier.
— Aici inginer Whitt. Cu O, Pi funcţionează. Mulţumesc şi te felicit, inginer Xavier. Nu mă pot pune încă pe lucru din pricina umărului drept, cam deteriorat. Vreau să
reconstruiesc Formosa. Cobori?...
— O, nu! Eu zbor. Vii?
— O! Nu!... În orice caz, dacă te răzgândeşti în aer şi te-ntorci pe Pământ, mă găseşti la lucru. Să te-aştept?
— Nu. La revedere, Whitt! Poate vreodată se vor întâlni în Univers planetele noastre, cu urmaşii noştri.
— Poate. La revedere, Xavier!...
Înainte de a porni drept în sus, spre scăpărarea stelelor palide, Xavier zbură o vreme jos, deasupra întinderilor îngheţate. Îi părea rău cumva, în clipa hotărâtoare, să se despartă de Pământul care zămislise şi hrănise viaţa atâtea mii de milenii?...
— Eşti trist, Xavier..., suspină la ureche Olivia, care şedea alături, în carlingă.
— Eşti fericită, Olivia?... răspunse Xavier. Olivia surâse.
