preschimbase deodată pe Xavier?
El o vedea pe Olivia în biroul de comandă, căutând cu disperare o legătură cu trecutul şi simţi deodată, ca o altfel de moarte, cât de departe e el de femeia pe care o iubea.
Totdeauna femeile au căutat înapoi: chiar atunci când înapoi n-a mai fost nimic!
El, Xavier, cercetând necunoscutul spre a găsi o scăpare, privea înainte. Cum s-o ducă pe Olivia, cu adevărat, spre el?...
Încă o dată simţi, deşi erau singuri, numai ei amândoi pe lume, că trebuia încă, de aci înainte, să-şi cucerească femeia niciodată
sigură,
totdeauna
necredincioasă,
pururi
căutându-şi trecutul.
Dacă nu izbuteşte să găsească acum gazul 8, să smulgă
materiei forţa din care e alcătuită şi să evadeze în planeta nouă, moartea pentru Xavier va fi mai cumplită decât a tuturor oamenilor îngropaţi în Formosa: căci Xavier murea alături de fântâna de viaţă vie a Oliviei, el pierea cu deplina conştiinţă a ultimului om, că după el nu mai rămâne decât piatra stearpă a globului, peste care spiritul lui atâtea timpuri domnise.
Din cercetarea atentă a formelor înscrise pe cele 7
conuri ale lămpii, Xavier nu putu găsi vreo simetrie - cum nu găsise nici Whitt - din concluzia căreia să afle gazul 8. Şi dintr-un instinct care se dovedise totdeauna mai puternic decât toate inteligenţele calculatoare, inginerul părăsi deodată, halucinat, şi fizică, şi matematică.
Cine va crede vreodată - deşi toate marile descoperiri au fost ale întâmplării, iar inteligenţa a bătut numai nişte cuişoare provizorii de idei între fenomene pe care le bănuia suprapuse, că hotărâtoarea descoperire a ultimului om a fost zămislită dintr-o prejudecată?... Xavier n-avu curajul să-şi exprime ideea zănatică. Şi tot întreba dacă nu cumva, din spaima morţii, căzuse în naivitate şi se purta ca un vrăjitor terestru din evul mediu, care topea plumbul în lumina lunii, la o anumită încrucişare a stelelor, ca să facă aur. Dar
marele matematician Dun 1 , când nu găsea soluţia unei probleme, nu se culca oare ca s-o afle în vis, deşi atunci toate puterile minţii se răzleţeau?... Continentul Africii fu descoperit întâmplător de un navigator care căuta altceva - şi toate experienţele izbutite, toate, ce-au fost, dacă nu încercări absurde, unele mai ridicole decât altele, spre a pipăi inima unui sistem de întuneric?...
Când îi veni ideea - ideea O - lui Xavier îi fu ruşine să
şi-o mărturisească. Râse şi bătu din palme ca paiaţele roşii cu tingiri de alamă galbenă. Apoi râse iar.
O!... Ideea O!...
Ideea O!
Şi se-ndreptă spre odaia de comandă, să râdă cu Olivia.
Nu ajunse încă la uşă, când auzi glasul băieţesc, metalic, al fetei, strigând din toate puterile:
— Xavier! Vino repede!... Semnal din Formosa!...
— Ideea O..., îşi zise Xavier. “Semnalul” din Formosa trebuie să fie o idee O a Oliviei... Nebunia ei!...
Dar Olivia nu era pradă nici unei halucinaţii, cum crezuse la început Xavier. Din Formosa soseau într-adevăr semnalele cunoscute:
..-! ..-!
Era Lucia care lucra e-un mic aparat de semnalizare în Palatul Prezidenţial. Dădu repede lămuririle toate.
Dezastrul acolo fusese complet. Da, Iran şi oamenii lui, cu câteva minute înainte de distrugerea Marianei, năvăliseră
1 John William Dunne (1875-1949) era nu matematician, ci specialist în aeronautică. În 1927, el a publicat An Experiment with Time, în care descria cum îi apăreau în vis o seamă de evenimente viitoare.
în Formosa, închiseseră ecluza Portalului ca să nu scape nimeni şi doborâră colonadele. Inginerul Whitt s-a repezit afară să cheme ajutoare din galeriile hawaiienilor şi să alunge pe mariani ca să mântuie Oraşul, dar fu lovit de muchia unui bloc de piatră care îi zdrobi umărul drept. Palatul Prezidenţial a rămas întreg, fiind de marmură, dar e îngropat cu totul şi nu are decât o singură comunicare cu văzduhul, prin marea colonadă centrală. Oraşul ar mai fi putut scăpa dacă locuitorii din Formosa s-ar fi ridicat cu toţii şi s-ar fi împotrivit. Dar nimeni din Oraş, nici hawaiienii, nici ceylanii, nici cap-verzii n-au ieşit să lupte, nu s-au împotrivit morţii.
Whitt e mai puţin îndurerat de rana lui decât de această
laşitate a unor oameni pe care-i socotea superiori şi care s-au lăsat îngropaţi de vii, ca şi cum viaţa sub Pământ li s-ar fi părut mai rea decât moartea. Da. Formosa e un mormânt.
— Şi pe cine socoate Whitt vinovat de acest cataclism?...
Întrebă Olivia. Pe Iran, desigur, adică pe Xavier...
— O! Nu!... răspunse Lucia. Whitt ştie că nici Xavier n-ar fi îngăduit această crimă. Vinovat e numai Iran, care desigur n-a fost în minţile lui. Nu mai era demult şi nimeni nu băgase de seamă. Whitt crede că vinovat este el, inginerul Whitt, care n-a construit şi mai adânc în inima Pământului Oraşul subteran, atât de adânc, încât să nu mai fi avut nevoie să-l sprijine pe colonade şi nimeni să nu-l mai fi putut prăbuşi. Whitt e acum în laborator. Caută gazul 8. Dacă-l găsim, reconstruim Formosa mai adânc, şi mai adânc. Acolo e scăparea! Sau vom muri şi noi.
Olivia răspunse Luciei că şi Xavier caută acum cu înfrigurare gazul 8. Că vor zbura după aceea spre o planetă
nevăzută, între Centaur şi Crucea de Sud - sau vor muri.
