Distribuirea forţei electrice din ultimele acumulatoare n-are nevoie de prezenţa mea. Eu am fost numit în locul lui Manido nu pentru a distribui, ci pentru a produce forţă electrică.
Ceea ce este acum dincolo de puterile mele.
Privi o clipă în jos, apoi urmă:
— Am încercat şi eu să găsesc gazul 8 pentru invenţia Pi.
N-am spus nimănui. Dar n-am izbutit. De vreme ce nu pot produce în nici un fel electricitate, nu văd de ce-aş mai fi şeful producţiei electrice? “Şeful consumului electric” e o situaţie şi un titlu care nu-mi convin. Vă rog să mă credeţi!...
Inginerul Whitt zise cu blândeţe, aruncând totuşi asupra lui Santio o privire aspră:
— Eşti liber, Santio, să-ţi iei titulatura care-ţi place. Dar cred că nimeni dintre noi, care avem sau am avut un loc de
răspundere în viaţa oamenilor, nu trebuie să descurajeze energia de care Omenirea a dat încă dovadă în ultimul timp.
Îmi pare destul de rău că pesimismul lui Xavier se arată atât de molipsitor, ş1 pilda mizantropiei lui găseşte imitatori.
— Nu vreau să descurajez şi nu imit pe nimeni. Voi aştepta, răspunse Santio.
Şi tăcu.
Glasul limpede şi dulce al Luciei, cu o voită voioşie parcă, asemenea unor clopoţei scuturaţi pentru bucuria sufletului copilăros, îi învioră deodată pe cei de faţă:
— O!... Ce se poate vorbi acum, când locuitorii din Ceylan, Cap-Verde şi Hawaii au plecat fericiţi spre Formosa şi când a început Carnavalul!... Nu se găseşte nimeni care, în locul cuvintelor de panică, să rostească singurele vorbe potrivite miracolului făptuit de inginerul Whitt împotriva atâtor obstacole supraomeneşti?
Şi privi anume drept pe Olivia.
Fiica Preşedintelui Pi se-ndreptă după o clipă de şovăire către Whitt, îi întinse mâna şi zise cu jumătate de glas, obosită parcă de o durere şi o îndoială nemărturisite:
— Inginer Whitt, în amintirea tatălui meu care a murit cu presimţirea că Omenirea se află la o răscruce a destinului ei, în numele oamenilor care încep în Formosa, în inima Pământului, o viaţă nouă, te felicit pentru energia dumitale.
Îţi urez ca în curând, foarte curând, burghiele care sfredelesc scoarţa să ajungă la sâmburele de foc. Iar Omenirea căreia din nou i-ai dăruit viaţa la care nu mai nădăjduia te va socoti, pe drept, întâiul dintre noi.
Lacrimi mari se iviră în genele Oliviei şi începură să
curgă încet pe faţa-i oacheşă. Buzele ei tremurară, dar nu
mai rostiră nimic. Inginerul Whitt privea încruntat în jos şi băgă de seamă fără voie ce mici şi graţioase erau genele Oliviei. Lucia surâdea cu o fericire nefirească şi rea, ca după
un dezastru pe care-l dorise.
— Nu, nu sparge Oraşele, inginer Whitt!... zise din nou Olivia, ridicând deodată privirile asupra lui, terorizată de acest gând fix. Ca să avem unde să ne mai întoarcem... Din când în când! adăugă ea, de teamă să nu i se ghicească
neîncrederea. Peste alte câteva secole, oamenii din Formosa ar putea veni să vadă locul unde au trăit submarinii. Nu e păcat că nu s-au putut păstra Oraşele terestre?... În fundul apelor nu bat vânturi, cristalul va rămâne de-a pururi întreg, iar apele din jur se vor cristaliza în curând şi ele. Carnavalul, în secolele următoare, de ce n-ar avea loc în Oraşele de sticlă?... Tot în Teatrul din Hawaii să danseze la începutul fiecărui An Nou fiica Preşedintelui!... O! Va fi atât de frumos!... Va răsuna vreodată muzica lui Aligator în Formosa ca între aceste bolţi de cristal, înmărmurite în gheaţă?...
Olivia privi în jur să ceară şi celorlalţi ajutor pentru gândul ei.
Dar Santio plecase. Lucia trecu în odaia alăturata, spre a semnaliza la Formosa.
Inginerul Whitt răspunse Oliviei, luându-i o mână, ca asprimea hotărârii să nu pară că porneşte dintr-o inimă
seacă:
— Domnişoară Olivia, dacă am avea în puterea noastră
izvorul de energie electrică al valurilor şi am fi siguri că am întemeiat pentru totdeauna oraşul subpământean sau dacă
am fi descoperit gazul 8, nimic nu ne-ar împiedica să
păstrăm Oraşele de cristal ca monumente artistice şi istorice.
Dar nu e aşa. Neprevăzători am fost şi de data aceasta, ca-n toate împrejurările hotărâtoare pentru destinul oamenilor.
Singura energie de care mai suntem siguri e a fiinţelor noastre. Oamenii trebuie să ajungă cu orice preţ la focul din inima Pământului, de-ar fi să scormonim Pământul cu dinţii, cu ghearele. Nu ne este îngăduit să lăsăm deschis drumul unei retrageri – nici un drum! Nici o retragere! Rămânem în Formosa sau pierim. Altă scăpare nu trebuie să mai fie. La cel dintâi cataclism în oraşul subpământean, cea mai mare parte a oamenilor, de mult neurastenizaţi de spaima morţii, ar fugi răcnind din galerii în Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan, unde îi aşteaptă cel puţin o moarte cunoscută. Ai încredere, domnişoară Olivia, cum am şi eu!
— Oamenii ştiu?...
— Nu. Nu-i priveşte. Lor le suntem datori să le dăm viaţa. Moartea, domnişoară Olivia, şi prăbuşirile le iau asupra mea. Mai sunt două minute. Când va bate gongul grav, Wann va semnaliza la Cap-Verde şi Ceylan. Atunci se vor sparge pereţii laterali.
Acoperită brusc de o sudoare rece, Olivia strânse repede şi crispat mâinile inginerului Whitt. Cu buze tremurânde, cu ochii înţepeniţi pe chipul lui, fără a-l vedea totuşi, ea ascultă
trecerea mută a clipelor.
