O!... Ideea O!...

Ideea O!

Şi se-ndreptă spre odaia de comandă, să râdă cu Olivia.

Nu ajunse încă la uşă, când auzi glasul băieţesc, metalic, al fetei, strigând din toate puterile:

— Xavier! Vino repede!... Semnal din Formosa!...

— Ideea O..., îşi zise Xavier. “Semnalul” din Formosa trebuie să fie o idee O a Oliviei... Nebunia ei!...

Dar Olivia nu era pradă nici unei halucinaţii, cum crezuse la început Xavier. Din Formosa soseau într-adevăr semnalele cunoscute:

..-! ..-!

Era Lucia care lucra e-un mic aparat de semnalizare în Palatul Prezidenţial. Dădu repede lămuririle toate.

Dezastrul acolo fusese complet. Da, Iran şi oamenii lui, cu câteva minute înainte de distrugerea Marianei, năvăliseră

1 John William Dunne (1875-1949) era nu matematician, ci specialist în aeronautică. În 1927, el a publicat An Experiment with Time, în care descria cum îi apăreau în vis o seamă de evenimente viitoare.

în Formosa, închiseseră ecluza Portalului ca să nu scape nimeni şi doborâră colonadele. Inginerul Whitt s-a repezit afară să cheme ajutoare din galeriile hawaiienilor şi să alunge pe mariani ca să mântuie Oraşul, dar fu lovit de muchia unui bloc de piatră care îi zdrobi umărul drept. Palatul Prezidenţial a rămas întreg, fiind de marmură, dar e îngropat cu totul şi nu are decât o singură comunicare cu văzduhul, prin marea colonadă centrală. Oraşul ar mai fi putut scăpa dacă locuitorii din Formosa s-ar fi ridicat cu toţii şi s-ar fi împotrivit. Dar nimeni din Oraş, nici hawaiienii, nici ceylanii, nici cap-verzii n-au ieşit să lupte, nu s-au împotrivit morţii.

Whitt e mai puţin îndurerat de rana lui decât de această

laşitate a unor oameni pe care-i socotea superiori şi care s-au lăsat îngropaţi de vii, ca şi cum viaţa sub Pământ li s-ar fi părut mai rea decât moartea. Da. Formosa e un mormânt.

— Şi pe cine socoate Whitt vinovat de acest cataclism?...

Întrebă Olivia. Pe Iran, desigur, adică pe Xavier...

— O! Nu!... răspunse Lucia. Whitt ştie că nici Xavier n-ar fi îngăduit această crimă. Vinovat e numai Iran, care desigur n-a fost în minţile lui. Nu mai era demult şi nimeni nu băgase de seamă. Whitt crede că vinovat este el, inginerul Whitt, care n-a construit şi mai adânc în inima Pământului Oraşul subteran, atât de adânc, încât să nu mai fi avut nevoie să-l sprijine pe colonade şi nimeni să nu-l mai fi putut prăbuşi. Whitt e acum în laborator. Caută gazul 8. Dacă-l găsim, reconstruim Formosa mai adânc, şi mai adânc. Acolo e scăparea! Sau vom muri şi noi.

Olivia răspunse Luciei că şi Xavier caută acum cu înfrigurare gazul 8. Că vor zbura după aceea spre o planetă

nevăzută, între Centaur şi Crucea de Sud - sau vor muri.

— Dar nu, Lucia, nu vreau să mor! strigă Olivia. Nu vom muri! zise ea cu glas şi mai hotărât.

— Nu vom muri!... se auzi glasul muzical, senin al Luciei.

Şi cele două femei îşi surâseră, nevăzute, cu speranţă.

În ceasul suprem, luciditatea şi instinctul duseră

laolaltă lupta împotriva morţii. Xavier se întrebă, în nebunia lui: “Dacă steaua şi avionul sunt ale Oliviei, nu cumva gazul 8 e tot al ei?”

Gazul “O"!

Trecând un curent de oxigen prin conul ultim, nu se suprimă oare ultimele legături ale materiei - descătuşând electronii aproape smulşi centrului lor ipotetic?...

Şi, înainte de a face experienţa, Xavier cercetă funcţia oxigenului în formulele celorlalte conuri. Conul întâi: O

inexistent. Conul doi: O inexistent. Conul trei până la şapte, O în creştere variabilă, dar scădere până la zero a tuturor celorlalte elemente. Conul 8: O absolut - să fie O simetria perfectă?...

Olivia, în biroul de comandă, fu uimită când deodată, cu o putere orbitoare, se aprinseră toate lămpile. Văzu că

strălucea din toate cristalele nu numai biroul de comandă, ci întreg Oraşul Mariana, ca-n vremurile bune: toate etajele, atelierele de jos, trenurile, ascensoarele...

Xavier intră cu chipul însufleţit de un surâs pe care Olivia nu-l mai văzuse.

— E lumină destulă? întrebă.

— O! Prea multă chiar!...

Xavier zise repede:

— Semnalizează la Formosa! Gazul 8 e O - oxigenul pur.

Şi plecă înapoi, spre odaia unde lampa cu opt conuri

ardea incandescentă cu firele subţiri, pornind de la conul ultim spre comutatoarele electrice din perete. Xavier stinse luminile din Mariana şi puse în funcţiune ascensorul care ducea sus, la suprafaţa îngheţată. Era grăbit.

Pe unde trecea lăsa uşile deschise. Strigă Oliviei:

— Sunt sus! La elice!... Pentru cuplarea lămpii atomice!

Întreabă la Formosa dacă vor să vie cu noi!...

Şi ascensorul urcă iluminat, vertiginos.

Când se-ntoarse, Xavier găsi pe Olivia în lacrimi.

— Nu vor... Ei sunt hotărâţi să rămână în Formosa!

Xavier zise Oliviei repede:

— Pune-ţi haina şi masca de aluminiu. Le găseşti în odăile hărţilor, în dulapul din dreapta.

Şi semnaliza:

— Aici Mariana, inginer Xavier.