Iar buzele ei palide şoptiră cu răsuflarea fierbinte, fără

voie:

— O! Xavier...

Un bubuit prelung, neaşteptat, repetat la intervale scurte şi inegale de câteva ori, zgudui Oraşul. Xavier înţelese că ceasornicele din Mariana erau în întârziere şi că Oraşul fusese spart.

Olivia se întoarse brusc şi, apucându-l în braţe, îi suflă

în obrazul oval, palid şi rece, tot sufletul ei aprins.

— Începe moartea, Xavier?... A început... Am fost asasinaţi, Xavier!... Cu 9 minute înainte! E o crimă, Xavier!

În 9 minute se putea întâmpla o minune!...

Xavier se desprinse încet din îmbrăţişarea înfrigurată a fetei şi se duse către uşă. Învârti butonul electric: lumina se aprinse.

Mariana nu era deci ruptă de firele electrice... Să se fi întâmplat ceva la Formosa?... Fără a ţine seamă de spaima Oliviei, care înmărmurise cu ochii şi gura deschise, cu antebraţele ridicate şi degetele desfăcute în străvechiul gest al fricii omeneşti, Xavier trecu în biroul de comandă şi semnaliza la Formosa. Nici un răspuns. Semnaliza la atelierele centrale de la Crater. Tăcere. Nici un semn de nicăieri?

În liniştea imensă care cuprinse parcă şi mai desăvârşit Mariana, Xavier, ridicat în vârful picioarelor, voi să audă cu gura întredeschisă zgomotul şi apropierea apelor. Dar Oraşul zăcea în tăcere, în aceeaşi neobişnuită tăcere, ermetic închis în fundul Oceanului, străluminat de roşeaţa obosită şi mişcătoare a Craterului.

Făcu un pas la dreapta brusc, cu violenţa evadării, spre uşa ascensorului.

Înţepenit.

Strigă, întorcându-se scurt în toate părţile:

— Iran! Iran! Iran!

Nici un răspuns. Numai ecoul slab al glasului lovit de pereţii de sticlă.

Cugetă o clipă şi începu să presupună, să priceapă. Iran răzbunătorul şi marianii, osândiţi cu Oraşul lor la moarte prin înec, trebuie să fi luat Formosa cu asalt şi, zgâlţâind cu furie şi disperare coIoanele, au prăbuşit Oraşul peste oameni şi peste ei. Formosa, mormântul Omenirii.

Şi de acum înainte mut, fără viaţă. Pământul se poate învârti mai departe, îngheţând cu desăvârşire în jurul Soarelui îngheţat.

„O”

În timp ce Olivia, în biroul de comandă, încerca să intre în legătură cu Formosa - căci era încredinţată că cineva din palatul prezidenţial trebuie să fi scăpat cu viaţă - Xavier, cuprins de o febră necunoscută firii lui, reluă experienţele cu lampa descompunerii atomului.

Să fi avut spiritul lui nevoie de dispariţia Omenirii ca să

redobândească vigoare şi îndârjire?... Sau poate revolta vieţii, simţindu-se

ameninţată

în

ultimul

ei

germen,

îl

preschimbase deodată pe Xavier?

El o vedea pe Olivia în biroul de comandă, căutând cu disperare o legătură cu trecutul şi simţi deodată, ca o altfel de moarte, cât de departe e el de femeia pe care o iubea.

Totdeauna femeile au căutat înapoi: chiar atunci când înapoi n-a mai fost nimic!

El, Xavier, cercetând necunoscutul spre a găsi o scăpare, privea înainte. Cum s-o ducă pe Olivia, cu adevărat, spre el?...

Încă o dată simţi, deşi erau singuri, numai ei amândoi pe lume, că trebuia încă, de aci înainte, să-şi cucerească femeia niciodată

sigură,

totdeauna

necredincioasă,

pururi

căutându-şi trecutul.

Dacă nu izbuteşte să găsească acum gazul 8, să smulgă

materiei forţa din care e alcătuită şi să evadeze în planeta nouă, moartea pentru Xavier va fi mai cumplită decât a tuturor oamenilor îngropaţi în Formosa: căci Xavier murea alături de fântâna de viaţă vie a Oliviei, el pierea cu deplina conştiinţă a ultimului om, că după el nu mai rămâne decât piatra stearpă a globului, peste care spiritul lui atâtea timpuri domnise.

Din cercetarea atentă a formelor înscrise pe cele 7

conuri ale lămpii, Xavier nu putu găsi vreo simetrie - cum nu găsise nici Whitt - din concluzia căreia să afle gazul 8. Şi dintr-un instinct care se dovedise totdeauna mai puternic decât toate inteligenţele calculatoare, inginerul părăsi deodată, halucinat, şi fizică, şi matematică.

Cine va crede vreodată - deşi toate marile descoperiri au fost ale întâmplării, iar inteligenţa a bătut numai nişte cuişoare provizorii de idei între fenomene pe care le bănuia suprapuse, că hotărâtoarea descoperire a ultimului om a fost zămislită dintr-o prejudecată?... Xavier n-avu curajul să-şi exprime ideea zănatică. Şi tot întreba dacă nu cumva, din spaima morţii, căzuse în naivitate şi se purta ca un vrăjitor terestru din evul mediu, care topea plumbul în lumina lunii, la o anumită încrucişare a stelelor, ca să facă aur. Dar

marele matematician Dun 1 , când nu găsea soluţia unei probleme, nu se culca oare ca s-o afle în vis, deşi atunci toate puterile minţii se răzleţeau?... Continentul Africii fu descoperit întâmplător de un navigator care căuta altceva - şi toate experienţele izbutite, toate, ce-au fost, dacă nu încercări absurde, unele mai ridicole decât altele, spre a pipăi inima unui sistem de întuneric?...

Când îi veni ideea - ideea O - lui Xavier îi fu ruşine să

şi-o mărturisească. Râse şi bătu din palme ca paiaţele roşii cu tingiri de alamă galbenă. Apoi râse iar.