punem cătuşele de mâini şi de picioare!...
Iran îl vesti pe Xavier că domnişoara Sonia doreşte să-l vadă.
Când rămase singură cu Xavier, Sonia zise:
— Domnule inginer, Olivia a aflat că pleci mâine. E
foarte nedumerită... disperată chiar.
— Plecarea s-a amânat cu 24 de ore. Disperarea ei e numai o confuzie măgulitoare, care nu foloseşte la nimic.
Sunt dator să încerc.
Sonia se rugă, privindu-l iubitoare, pentru Olivia:
— Nu lua în nume de rău zăpăceala unei fete care, deşi vrea acelaşi lucru, uită azi ce a cerut ieri şi va cere mâine altceva...
Xavier răspunse:
— Frica prietenei dumitale e o copilărie. Să-l cheme la ea pe Whitt, care o poate lămuri asupra tuturor nedumeririlor şi...
Sonia îl întrerupse:
— Ce-ar fi să vorbeşti cu ea? Tot pleci. Ar fi oricum din partea dumitale o politeţe. Chiar acum. Du-te!
— Şi dumneata?... Mergi şi dumneata?
— Nu, eu rămân aici cu Iran. Îi îngădui să-mi arate avionul?
— Avionul, domnişoară, e la suprafaţă, deci greu de văzut. Dar Iran îţi va arăta o fotografie şi planurile după care a fost construit, apoi, dacă nu ţi-e teamă, funcţia unei rachete.
— Mulţumesc, domnule inginer. Şi mai am o rugăminte: n-o face pe Olivia să plângă !... Mai bine minte-o! Îţi voi fi
recunoscătoare!...
Singură în biroul inginerului Xavier, Sonia ştia că Iran, în camera de comandă, aşteaptă un semn al ei. Dar nu-l va chema... O! Ce vulgară e dorinţa bărbaţilor! Cum de-a îngăduit ca Iran, atunci când l-a cunoscut întâi în lumina roşie a Craterului, s-o ia în braţe?... O! Numai ca s-o pedepsească pe Olivia, înşelând-o cu un bărbat! Şi Iran de atunci venea adesea în Hawaii la Teatru s-o vadă, îi trimitea jucării de metal, statuete de cocs...
Nu, Iran nu va cuteza să vie înainte ca Sonia să-l cheme!
Unde era oare harta lui Xavier?... Inginerul nu trebuie să
plece, nu are voie să se sinucidă! Cu nici un preţ!...
Şi, deschizând uşa spre întâia cameră tainică, se opri în prag. O lumină orbitoare îi luă vederea. Pereţi de oglinzi. Nu se aştepta. Sonia se apropie şi pipăi...
În odaie nici o masă, nici un scaun. La ce-o fi slujind această încăpere pustie, atât de luminată?... Aici, aici trebuie să fie harta!... Între pereţii de cristal dublu?...
Sonia verifică pereţii cu acul care oscilează în cadran la apropierea oricărei alte substanţe decât sticla. Acul în cadran rămase nemişcat. Să fie undeva, în această cameră orbitoare, vreun sertar blindat?...
Sonia ciocăni câteva ore toate suprafeţele. Era pe brânci, în marginea pragului celuilalt, când îşi aduse aminte de Iran.
— O!... Bietul de el! Săracul!... De când mă aşteaptă!...
Şi gândi: “Iran trebuie să ştie...”.
Dintr-o săritură fu la uşă, strigând din prag:
— Iran!... Iran!...
Uriaşul negru şi păros veni încet, cu mâinile de-a lungul trupului, spre Sonia albă, cu ochi albaştri, pe care o iubise şi
o dorea.
— Iran!... De ce pui mâna ta fierbinte pe pieptul meu, ca la mariane?... Eu n-am sâni.
Şi, lipindu-şi gheaţa pieliţei albe de făptura care duhnea a căldură ca un cuptor străvechi, întrebă, dezmierdându-i chipul încruntat:
— Iran, în ştii desigur unde sunt hărţile cerului. Vrei să
mi le arăţi?...
Iran tăcea. Închise ochii şi respiră adânc. Tăcea.
