Sonia trecu o mână lungă pe după grumajii uriaşului, ca şi cum l-ar lua tot al ei, şi mai zise, aproape numai cu răsuflarea:
— Iran, dacă ai zbura în stele, m-ai lua?... O! Vino în Hawaii la noi... Tu ştii, Iran, unde e harta cu potecile spre alţi sori. Arată-mi-o!
Şi, cu vârful limbii, ca un pistil lung ivit din gura adâncă, asemeni cărnii mătăsoase a crinului, îi mângâie, ispititoare, buzele.
Iran respiră o dată adânc, de parcă un jăratic s-ar fi încins brusc în el şi zise cu ură, numai pentru el, în dialectul marian ne-nţeles de Sonia:
— Mincinoasă, ca Eva din rai! Vrei să mă-nşeli, şarpe alb! Cum ţi-aş rupe oasele în braţe şi ţi-aş soarbe lumina ochilor albastră, să te port în mine. N-ai mai înşela, nici minţi! Ai venit să mă iscodeşti, nu să mă iubeşti, viperă care dezmierzi! Ţi-aş dărui pentru beţia pe care mi-o strecori pe jumătate toate cerurile adevărate, ca să mi-o dai toată...
Apoi respiră iar adânc. Şi zise cu glas de şoaptă, ca o umilinţă şi ruşine:
— Dar eu nu ştiu, Sonia, pe ce şi-a scris Domnul meu
închipuirile ochilor lui. Nici unde le ţine ascunse. Poate că
nici nu le ţine ascunse, dar ele sunt prea tainice ca să le vadă
privirile mele proaste. Nu cunosc hărţile, Sonia, nu le-am văzut. Mă laşi să intru şi să pier încă o dată în aburul tău alb, Sonia?
— Nu! Nu! Nu!... Barbarule! Marianule! Fiară!... Cum de cutezi să pui laba neagră şi păroasă pe carnea mea, s-o jigneşti, când nu eşti în stare să-ţi vinzi Domnul şi el nu te preţuieşte nici cât un paznic de hărţi!...
— Nu fugi, Sonia, am să-ţi arăt altă minune a lui!...
Stelele ţâşnitoare! Vrei să vezi cum fuge o stea prin apă?...
Vino! Vino!...
Sonia cugetă: “Harta nu se află nicăieri. S-o poarte Xavier la el?... Îi voi spune Oliviei să-l ia o dată, numai o dată, dinadins pe sânii ei mici şi să-i fure harta din podul palmei, unde pesemne a scris-o”.
— Unde sunt stelele zburătoare, Iran?... Arată-mi cum zboară steaua prin apă. Câte stele aveţi?...
Iran intră în biroul de comandă, vorbi prin pâlnie la serviciul Craterului. Apăsă un buton şi, de-a lungul ferestruicii din fund, se ivi o săgeată albastră cu mânerul roşu. Iran deschise ferestruica şi zise:
— Sonia, priveşte prin acest ochean cu oglindă. Vei zări o stea cu coadă de foc violet fugind înainte. Acum!... Avem o mie de rachete...
Iran ciocni scurt c-o unghie: mânerul rachetei se aprinse şi un fulger ţâşni brusc înapoi. Sonia privi fuga stelei spre orizontul mării verzui. În fugă se destrăma o pulbere de scântei. Apoi nu mai văzu înainte decât un punct alb, care pierea în zarea lichidă, departe.
— O! Ce frumos! zise Sonia, întorcându-se către Iran, surâzătoare. Câte rachete aveţi?...
— O mie, pe centura asta de oţel. Centura va fi urcată în avion şi pusă în legătură cu elicea.
— O! Ai vrea să-mi arăţi unde se fac rachetele? suspină
Sonia.
— Nu se mai fac. Nu mai avem fosfor. Sunt ultimele rachete. Le ţinem încuiate într-o vistierie, ca să nu le ajungă
nici o scânteie şi nici o picătură de apă. Toate sunt înşirate cu vârful spre mare, pe o bandă, ca să ţâşnească înainte, dacă se descompune fosforul vreuneia.
Sonia cugetă o clipă. Apoi întrebă:
— Şi dacă arunc o pietricică în jos, în tubul de oţel?...
— Piatra saltă din rachetă în rachetă, ţâşnesc toate una după alta înainte, în mare, şi avionul nu mai poate pleca nici mâine, nici poimâine, niciodată.
— Niciodată, Iran?... Într-adevăr niciodată?... O! Ce nenorocire, dragule! Ce va face bietul Xavier fără rachetele lui?... Silit să rămână în mijlocul acestei Omeniri, laolaltă cu destinul ei! Mi-e frică, Iran, mă trec fiorii... Ah! La gândul ăsta mi se face rău, îmi pierd puterile... Nu mă lăsa, ia-mă în braţe. Aşa! Strânge!... Strânge-mă tare, cu amândouă braţele tale puternice, Iran... O!...
Şi în vreme ce Sonia, cu mâna dreaptă sub capul lui Iran apăsa gura lui fierbinte pe gura ei de gheaţă, cu degetele prelungi ale mâinii stângi scoase diamantul de pe inelar.
Gemând de o voluptate prefăcută, întinse mâna până la ferestruică şi, pipăind diamantul cu vârful ascuţit în jos, îi dădu drumul peste inimile de foc închis ale şiragului de rachete.
Şi chicotelile glasului ei în spasme fu atât de ameţitor, că vâjâitul rachetelor care porneau pentru totdeauna spre a se destrăma pe rând în zările întunecate ale apelor reci îi păru lui Iran chicotul inimilor lor fericite - şi suspinele de uşurare ale Universului.
DREPTUL LA CRIMĂ
Întrevederea lui Xavier cu Olivia fii scurtă. Amândoi erau nesinceri. Olivia vorbi ca o viitoare soţie de Preşedinte, Xavier ca un şef de Oraş. Olivia îl mustră apoi cu toată
sinceritatea pentru înstrăinarea lui atât de ciudată de oameni şi adăugă:
— De ce ascunzi hărţile cerului, pe care le-ai desenat neştiut de nimeni? Nimeni nu le poate cunoaşte. Şi, dacă aş
voi să ţi le răpesc spre a le da Comitetului politic, ar trebui să
