— Nu vreau să descurajez şi nu imit pe nimeni. Voi aştepta, răspunse Santio.

Şi tăcu.

Glasul limpede şi dulce al Luciei, cu o voită voioşie parcă, asemenea unor clopoţei scuturaţi pentru bucuria sufletului copilăros, îi învioră deodată pe cei de faţă:

— O!... Ce se poate vorbi acum, când locuitorii din Ceylan, Cap-Verde şi Hawaii au plecat fericiţi spre Formosa şi când a început Carnavalul!... Nu se găseşte nimeni care, în locul cuvintelor de panică, să rostească singurele vorbe potrivite miracolului făptuit de inginerul Whitt împotriva atâtor obstacole supraomeneşti?

Şi privi anume drept pe Olivia.

Fiica Preşedintelui Pi se-ndreptă după o clipă de şovăire către Whitt, îi întinse mâna şi zise cu jumătate de glas, obosită parcă de o durere şi o îndoială nemărturisite:

— Inginer Whitt, în amintirea tatălui meu care a murit cu presimţirea că Omenirea se află la o răscruce a destinului ei, în numele oamenilor care încep în Formosa, în inima Pământului, o viaţă nouă, te felicit pentru energia dumitale.

Îţi urez ca în curând, foarte curând, burghiele care sfredelesc scoarţa să ajungă la sâmburele de foc. Iar Omenirea căreia din nou i-ai dăruit viaţa la care nu mai nădăjduia te va socoti, pe drept, întâiul dintre noi.

Lacrimi mari se iviră în genele Oliviei şi începură să

curgă încet pe faţa-i oacheşă. Buzele ei tremurară, dar nu

mai rostiră nimic. Inginerul Whitt privea încruntat în jos şi băgă de seamă fără voie ce mici şi graţioase erau genele Oliviei. Lucia surâdea cu o fericire nefirească şi rea, ca după

un dezastru pe care-l dorise.

— Nu, nu sparge Oraşele, inginer Whitt!... zise din nou Olivia, ridicând deodată privirile asupra lui, terorizată de acest gând fix. Ca să avem unde să ne mai întoarcem... Din când în când! adăugă ea, de teamă să nu i se ghicească

neîncrederea. Peste alte câteva secole, oamenii din Formosa ar putea veni să vadă locul unde au trăit submarinii. Nu e păcat că nu s-au putut păstra Oraşele terestre?... În fundul apelor nu bat vânturi, cristalul va rămâne de-a pururi întreg, iar apele din jur se vor cristaliza în curând şi ele. Carnavalul, în secolele următoare, de ce n-ar avea loc în Oraşele de sticlă?... Tot în Teatrul din Hawaii să danseze la începutul fiecărui An Nou fiica Preşedintelui!... O! Va fi atât de frumos!... Va răsuna vreodată muzica lui Aligator în Formosa ca între aceste bolţi de cristal, înmărmurite în gheaţă?...

Olivia privi în jur să ceară şi celorlalţi ajutor pentru gândul ei.

Dar Santio plecase. Lucia trecu în odaia alăturata, spre a semnaliza la Formosa.

Inginerul Whitt răspunse Oliviei, luându-i o mână, ca asprimea hotărârii să nu pară că porneşte dintr-o inimă

seacă:

— Domnişoară Olivia, dacă am avea în puterea noastră

izvorul de energie electrică al valurilor şi am fi siguri că am întemeiat pentru totdeauna oraşul subpământean sau dacă

am fi descoperit gazul 8, nimic nu ne-ar împiedica să

păstrăm Oraşele de cristal ca monumente artistice şi istorice.

Dar nu e aşa. Neprevăzători am fost şi de data aceasta, ca-n toate împrejurările hotărâtoare pentru destinul oamenilor.

Singura energie de care mai suntem siguri e a fiinţelor noastre. Oamenii trebuie să ajungă cu orice preţ la focul din inima Pământului, de-ar fi să scormonim Pământul cu dinţii, cu ghearele. Nu ne este îngăduit să lăsăm deschis drumul unei retrageri – nici un drum! Nici o retragere! Rămânem în Formosa sau pierim. Altă scăpare nu trebuie să mai fie. La cel dintâi cataclism în oraşul subpământean, cea mai mare parte a oamenilor, de mult neurastenizaţi de spaima morţii, ar fugi răcnind din galerii în Hawaii, Cap-Verde şi Ceylan, unde îi aşteaptă cel puţin o moarte cunoscută. Ai încredere, domnişoară Olivia, cum am şi eu!

— Oamenii ştiu?...

— Nu. Nu-i priveşte. Lor le suntem datori să le dăm viaţa. Moartea, domnişoară Olivia, şi prăbuşirile le iau asupra mea. Mai sunt două minute. Când va bate gongul grav, Wann va semnaliza la Cap-Verde şi Ceylan. Atunci se vor sparge pereţii laterali.

Acoperită brusc de o sudoare rece, Olivia strânse repede şi crispat mâinile inginerului Whitt. Cu buze tremurânde, cu ochii înţepeniţi pe chipul lui, fără a-l vedea totuşi, ea ascultă

trecerea mută a clipelor.

Pe ultima secundă, gongul grav bătu. Ecoul tremură

îndelung în bolţile Capitalei.

Olivia voi să se smulgă, să se repeadă în odaia lui Wann, să vadă cum de-a avut puterea să trimită cu mâna lui semnul morţii... Dar inginerul Whitt o reţinu.

— Nu, domnişoară Olivia. Nimic nou şi interesant de văzut. Oraşul Ceylan e prevăzut cu supape de siguranţă, pe

unde se făcea eliminarea reziduurilor lichide şi gazoase din laboratoarele de alimentaţie. Inginerul Filister a tras de firul care deschide supapele laterale şi a plecat. Ceylan se îneacă.

Cap-Verde e preferabil să nu-l vezi cum se prăbuşeşte: inginerul Santio, de care eram sigur că va sfârşi ca înaintaşul lui, Manido, a spart cu ciocanul fundul oraşului şi a rămas şi el acolo: mormântul lui de cristal.

Olivia dădu un răcnet şi-şi acoperi buzele întredeschise cu amândouă mâinile îngheţate.

— Whitt, nu vreau să piară Hawaii!... şopti bine încredinţată că vorbele ei nu vor fi ascultate. Spune-i lui Wann să nu spargă pereţii din Hawaii! Hawaii nu trebuie să

se prăbuşească! Nu trebuie!...

Şi strigă disperată:

— Wann! Wann! Wann!... Inginerul Whitt zise cu blândeţe:

— Wann a plecat îndată după sunetul gongului grav.

Cred că şi Lucia. În această clipă, domnişoară, n-a mai rămas, în afară de noi doi, nimeni în Hawaii. Vino...

Olivia fu cuprinsă de o speranţă dureroasă în care voia să creadă cu toată absurditatea.

— Hawaii rămâne, nu?... Hawaii nu va fi spart, inginer Whitt, începu ea să bâlbâie. O! Îţi mulţumesc!... Vom putea veni în Hawaii oricând! Vom veni în Hawaii, nu?...

Dar inginerul Whitt, fără a răspunde halucinaţiei fetei, o trase de mână afară şi o urcă în cabina prezidenţială, care ducea în culmea Marianei.

După câteva minute, ajunseră în vârful piramidei, înainte de a părăsi cabina, Whitt zise:

— Iartă-mă, domnişoară Olivia, că nu ţi-am putut