Trebuie să fim economi. Am mutat acumulatorii la fund, în cubul de bază din dreapta. Apele îngheaţă. Au îngheţat până
la cincizeci de mile în sus şi în jos de linia Ecuatorului, pe care ne aflăm, înaintăm în lunile de iarnă. S-ar putea să-ngheţe toată linia. Va trebui să ne mulţumim până-n vară, la dezgheţ - dacă vom mai avea dezgheţ - numai cu forţa acumulatorilor. Valurile nu mai pot mişca trei Generatori.
Am concentrat toată forţa apelor asupra ultimilor doi şi s-ar
putea s-o concentrez în curând numai la unul şi apoi la nici unul. Lumina a scăzut cu şapte grade. O lumină la care se vede încă destul de bine. Se va vedea mai puţin bine când vom recurge la acumulatori, pe care de asemenea va trebui să-i folosim în porţii mici. Aceasta e situaţia. Aş fi voit s-o ştiu numai eu, cât mai multă vreme. Dar mă văd silit să
vorbesc. Vă rog să mă iertaţi.
Doctorul Harwester, după o clipă de panică, trădată prin încordarea liniilor feţei şi înmărmurirea privirii lui drept în ochii inginerului care vorbise, izbucni:
— Admirabil!... Vom deveni de-aci înainte crustacee de grote!... La asta nu mă gândisem! Ce ne mai trebuie vederea?... În Oraşele noastre de cristal putem circula, ca-n tuburi, fără ochi. Ne vom simţi de la distanţă cu auzul şi mirosul, ne vom vedea numai din apropiere. Şi, nemaiavând siguranţa umbletului deloc, ne vom târî pe brânci ca broaştele ţestoase. Ha-ha-ha-ha!...
Inginerul Xavier se apropie încet, gânditor şi, luând lampa cu opt conuri, o privi cu luare-aminte. Apoi zise Oliviei:
— Domnişoară, sunt cu totul de altă părere decât colegul Whitt. Desăvârşirea lămpii de descompunere a atomilor mi se pare că e o problemă foarte actuală!
Încredinţaţi această sarcină altcuiva.
Olivia îl privi pe Santio, singurul care, având încă în mâna lui izvoarele energiei, ar putea duce mai departe încercările lui Whitt.
Dar Santio răspunse, ghicind din privire gândul Oliviei:
— Eu sunt prea ocupat, domnişoară Olivia, cu Generatorii electrici şi acumulatorii de rezervă. N-am timp de cercetări ştiinţifice, de experienţe fizice, încredinţaţi această
sarcină inginerului Xavier, care, deşi conduce Mariana, e totuşi un specialist din Hawaii.
— Vrei să-ncerci dumneata, inginer Xavier?... întrebă
Olivia.
Dar Whitt, fără a da răgaz şefului Marianei să răspundă, cu o privire care-i îmbrăţişa pe toţi şi cu o violenţă care nu-i era în fire, zise:
— Nu băgaţi de seamă că toate aceste jucării de laborator trebuie lăsate pentru vremuri mai bune?...
Rezervele noastre de forţă sunt pe isprăvite! Avem datoria să
le folosim pentru nevoi mai practice şi mai urgente. Fiecare ceas pierdut e o crimă! Vorbeşte, Santio! Spune tare că trăim ultimele zile de lumină şi vom pieri foarte curând, îngheţaţi, în întuneric! Nu, domnilor, nu mai avem vreme să ne jucăm de-a lanterna magică. Pierim în bezne!
Olivia abia putu şopti, cuprinsă de spaimă:
— Ar trebui să se alcătuiască un tablou minim de distribuţie electrică. Până atunci...
Santio îi tăie vorba, ceea ce nu mai surprinse pe nimeni:
— Înainte de alcătuirea vreunui plan, trebuie să
asigurăm funcţionarea Generatorilor! După aceea putem alcătui câte planuri vom voi. Craterul mai poate ridica trei cazane la 100 de grade în 24 de ore?...
Xavier răspunse numaidecât:
— Desigur, dar nu pentru multă vreme şi, în orice caz, întrerupând toate activităţile în Mariana.
Înginerul Whitt interveni:
— Cu forţele pe care încă le mai avem, trebuie să intrăm neîntârziat în scoarţa Pământului. Ideea nu este a mea, ci a istoriei Omenirii şi această idee se află pe linia firească a
evoluţiei noastre: cât mai aproape de sâmburele de foc al Pământului! Ca de-atâtea ori, nici de data aceasta Omenirea n-a fost prevăzătoare. Părăsim fundul mărilor în ultimul moment, precum tot sub ameninţarea morţii am părăsit odinioară suprafaţa globului, intrând în fundul apelor. Şi acum, repede! Cât mai avem puteri! Cât mai avem timp! În inima Pământului!
În tăcerea care urmă cuvintelor lui Whitt, se auzi glasul prefăcut serios, atât de mucalit, al doctorului Harwester:
— Şi acum, Xavier, după ce-am auzit basmul geologic al prietenului Whitt, povesteşte-ne şi tu nălucirile tale astronomice, ca, mulţumiţi, să ne ducem pe urmă fiecare pe-acasă...
Nu râse nimeni.
Olivia, aproape jignită de tăcerea inginerului din Mariana, întrebă:
— Nu are nimeni nimic de obiectat proiectului Whitt?...
Nici dumneata, Xavier?
Xavier, rece, răspunse:
