Xavier răspunse:
— Frica prietenei dumitale e o copilărie. Să-l cheme la ea pe Whitt, care o poate lămuri asupra tuturor nedumeririlor şi...
Sonia îl întrerupse:
— Ce-ar fi să vorbeşti cu ea? Tot pleci. Ar fi oricum din partea dumitale o politeţe. Chiar acum. Du-te!
— Şi dumneata?... Mergi şi dumneata?
— Nu, eu rămân aici cu Iran. Îi îngădui să-mi arate avionul?
— Avionul, domnişoară, e la suprafaţă, deci greu de văzut. Dar Iran îţi va arăta o fotografie şi planurile după care a fost construit, apoi, dacă nu ţi-e teamă, funcţia unei rachete.
— Mulţumesc, domnule inginer. Şi mai am o rugăminte: n-o face pe Olivia să plângă !... Mai bine minte-o! Îţi voi fi
recunoscătoare!...
Singură în biroul inginerului Xavier, Sonia ştia că Iran, în camera de comandă, aşteaptă un semn al ei. Dar nu-l va chema... O! Ce vulgară e dorinţa bărbaţilor! Cum de-a îngăduit ca Iran, atunci când l-a cunoscut întâi în lumina roşie a Craterului, s-o ia în braţe?... O! Numai ca s-o pedepsească pe Olivia, înşelând-o cu un bărbat! Şi Iran de atunci venea adesea în Hawaii la Teatru s-o vadă, îi trimitea jucării de metal, statuete de cocs...
Nu, Iran nu va cuteza să vie înainte ca Sonia să-l cheme!
Unde era oare harta lui Xavier?... Inginerul nu trebuie să
plece, nu are voie să se sinucidă! Cu nici un preţ!...
Şi, deschizând uşa spre întâia cameră tainică, se opri în prag. O lumină orbitoare îi luă vederea. Pereţi de oglinzi. Nu se aştepta. Sonia se apropie şi pipăi...
În odaie nici o masă, nici un scaun. La ce-o fi slujind această încăpere pustie, atât de luminată?... Aici, aici trebuie să fie harta!... Între pereţii de cristal dublu?...
Sonia verifică pereţii cu acul care oscilează în cadran la apropierea oricărei alte substanţe decât sticla. Acul în cadran rămase nemişcat. Să fie undeva, în această cameră orbitoare, vreun sertar blindat?...
Sonia ciocăni câteva ore toate suprafeţele. Era pe brânci, în marginea pragului celuilalt, când îşi aduse aminte de Iran.
— O!... Bietul de el! Săracul!... De când mă aşteaptă!...
Şi gândi: “Iran trebuie să ştie...”.
Dintr-o săritură fu la uşă, strigând din prag:
— Iran!... Iran!...
Uriaşul negru şi păros veni încet, cu mâinile de-a lungul trupului, spre Sonia albă, cu ochi albaştri, pe care o iubise şi
o dorea.
— Iran!... De ce pui mâna ta fierbinte pe pieptul meu, ca la mariane?... Eu n-am sâni.
Şi, lipindu-şi gheaţa pieliţei albe de făptura care duhnea a căldură ca un cuptor străvechi, întrebă, dezmierdându-i chipul încruntat:
— Iran, în ştii desigur unde sunt hărţile cerului. Vrei să
mi le arăţi?...
Iran tăcea. Închise ochii şi respiră adânc. Tăcea.
Sonia trecu o mână lungă pe după grumajii uriaşului, ca şi cum l-ar lua tot al ei, şi mai zise, aproape numai cu răsuflarea:
— Iran, dacă ai zbura în stele, m-ai lua?... O! Vino în Hawaii la noi... Tu ştii, Iran, unde e harta cu potecile spre alţi sori. Arată-mi-o!
Şi, cu vârful limbii, ca un pistil lung ivit din gura adâncă, asemeni cărnii mătăsoase a crinului, îi mângâie, ispititoare, buzele.
Iran respiră o dată adânc, de parcă un jăratic s-ar fi încins brusc în el şi zise cu ură, numai pentru el, în dialectul marian ne-nţeles de Sonia:
— Mincinoasă, ca Eva din rai! Vrei să mă-nşeli, şarpe alb! Cum ţi-aş rupe oasele în braţe şi ţi-aş soarbe lumina ochilor albastră, să te port în mine. N-ai mai înşela, nici minţi! Ai venit să mă iscodeşti, nu să mă iubeşti, viperă care dezmierzi! Ţi-aş dărui pentru beţia pe care mi-o strecori pe jumătate toate cerurile adevărate, ca să mi-o dai toată...
Apoi respiră iar adânc. Şi zise cu glas de şoaptă, ca o umilinţă şi ruşine:
— Dar eu nu ştiu, Sonia, pe ce şi-a scris Domnul meu
închipuirile ochilor lui. Nici unde le ţine ascunse. Poate că
nici nu le ţine ascunse, dar ele sunt prea tainice ca să le vadă
privirile mele proaste. Nu cunosc hărţile, Sonia, nu le-am văzut. Mă laşi să intru şi să pier încă o dată în aburul tău alb, Sonia?
— Nu! Nu! Nu!... Barbarule! Marianule! Fiară!... Cum de cutezi să pui laba neagră şi păroasă pe carnea mea, s-o jigneşti, când nu eşti în stare să-ţi vinzi Domnul şi el nu te preţuieşte nici cât un paznic de hărţi!...
— Nu fugi, Sonia, am să-ţi arăt altă minune a lui!...
Stelele ţâşnitoare! Vrei să vezi cum fuge o stea prin apă?...
Vino! Vino!...
Sonia cugetă: “Harta nu se află nicăieri. S-o poarte Xavier la el?... Îi voi spune Oliviei să-l ia o dată, numai o dată, dinadins pe sânii ei mici şi să-i fure harta din podul palmei, unde pesemne a scris-o”.
— Unde sunt stelele zburătoare, Iran?... Arată-mi cum zboară steaua prin apă. Câte stele aveţi?...
Iran intră în biroul de comandă, vorbi prin pâlnie la serviciul Craterului. Apăsă un buton şi, de-a lungul ferestruicii din fund, se ivi o săgeată albastră cu mânerul roşu. Iran deschise ferestruica şi zise:
— Sonia, priveşte prin acest ochean cu oglindă. Vei zări o stea cu coadă de foc violet fugind înainte. Acum!... Avem o mie de rachete...
Iran ciocni scurt c-o unghie: mânerul rachetei se aprinse şi un fulger ţâşni brusc înapoi. Sonia privi fuga stelei spre orizontul mării verzui. În fugă se destrăma o pulbere de scântei. Apoi nu mai văzu înainte decât un punct alb, care pierea în zarea lichidă, departe.
