— Ce mai e de văzut, Xavier?... Sunt numai patru Oraşe..., zise Olivia simplu.
— Ţin să te lămuresc deplin, Olivia, astfel ca inginerul din Mariana să nu te mai neliniştească deloc şi toţi să
se-ncredinţeze, ca mine, că de la mine nu se mai poate aştepta nimic. Vrei să intri o clipă în odăile mele?... Să vezi şi dumneata cu ce privelişti îmi încânt ochii, cu ce lucruri fără
folos îmi pierd vremea...
Olivia înmărmurise. Îi fu frică deodată de acest om cu sufletul mai străin de durerile omenirii ca odinioară
sălbaticul din cavernele terestre înarmat cu toporul de silex.
Cine e acest om singur, atât de îngrozitor de singur şi ce urmăreşte?
— Nu, nu vreau..., şopti Olivia înspăimântată, ca şi cum omul cu mânuţa albă şi privirile mari, albastre, de azur îngheţat, o ademenea în cine ştie ce străveche şi tainică
peşteră, s-o asasineze.
Xavier surâse.
Olivia se lăsă dusă...
Se pomeni într-o odaie cu pereţii de oglinzi. Făpturile lor mişcătoare se răsfrânseră la nesfârşit într-un spaţiu iluzoriu, care se înmulţea cu sine însuşi în adâncime, micşorându-şi pe nesimţite celelalte două dimensiuni - până când amândoi, Olivia şi Xavier, se topiră într-un singur punct.
— Această privelişte, zise Xavier, e numai o minciună a spaţiului, Olivia. Oglinzile mele sunt de fapt mult mai cuminţi şi mai înţelepte. Ele ascund un adevăr care nu se vede la lumină. Să sting lumina?...
— Nu, nu, acum mi-e frică de întuneric! se-mpotrivi Olivia.
Inginerul Marianei deschise uşa următoare. Tuburi de oţel de diferite grosimi fugeau ca şerpi încordaţi voind să
scape în mare, în sus, dincolo de acoperişul de cristal.
— Sunt ocheanele mele, Olivia, zise aproape cu duioşie inginerul.
Şi, privind cu încredere în chipul uimit al fiicei Preşedintelui, inginerul îşi trecu mânuţa albă a dezmierdare pe luciul oţelului celui mai apropiat.
— O! Dar văd că ai şi mobile antice în această odaie cu ocheane. La ce foloseşte divanul?
— Pentru dormit.
— Dumneata dormi?... întrebă Olivia uimită.
— Da, câteodată. E viciul multor mariani, ştiu. Dar când vei voi să vezi un spectacol într-adevăr fantastic, să-mi îngădui să te adorm câteva minute. Nu ştiu dacă viaţa pământească era totdeauna de invidiat şi dacă oamenii submarini nu trăiesc mult mai raţional, scăpaţi de nesfârşite chinuri, scutiţi de numeroase crime. Dar visele oamenilor tereştri - ce răsplată! Ce biruinţă! Ce creaţie!... Această
fantasmagorie fără pereche, în care se puteau citi misterele toate şi toată povestea vieţii omeneşti de la ivirea primei conştiinţe, noi, oamenii submarini n-o mai cunoaştem şi n-o mai putem vedea.
Tăcu. Apoi şopti:
— Ai voi să visezi odată?
Olivia, gânditoare, răspunse tot atât de încet:
— Mi-e frică.
Şi după o clipă:
— Dar tot voi încerca!... Nu, nu singură, Xavier... În aceste tuburi mari păstrezi vise?...
Xavier privi tubul de o grosime uriaşă, pe care Olivia îl măsura cu priviri uimite. Apoi trecu mai departe, între câteva tuburi subţiri. Dar Olivia îl rechemă:
— Xavier! Şi zise hotărâtă: Arată-mi visele pe care le păstrezi în tubul ăsta mare!
Xavier desprinse o cască de telefon dintr-o casetă, o potrivi pe urechile mici ale Oliviei şi făcu legătura cu tubul mare. Apoi, mânuind cu luare-aminte doi condensatori gradaţi milimetric, zise:
— Acest tub nu ascunde nici un vis, Olivia. Dar el are puterea să-ntoarcă din celelalte Constelaţii, printr-o împerechere a vibraţiilor lui cu vibraţiile ajunse până acolo, zgomotele vieţii terestre, aproape de la începuturile ei. Auzi ceva?...
Şi fixă condensatorii, cu atenţie.
— O! Xavier!... Se aud rostogoliri de bolovani uriaşi, strigăte de durere, șfichiuiri de bice, răcnete, suspine adânci şi planşete prelungi - iar rostogoliri de bolovani... grăi abia silabisind Olivia, cu ochii închişi ca să audă mai bine.
Şi, deschizând pleoapele, întrebă:
— Ce e asta? Nu se poate vedea?...
